iunie, primii morţi sunt semnalaţi la Văcăreşti, la intrarea în Bucureşti. Sunt luate urgent măsuri severe: interdicţia de a ieşi din oraş; intrarea în oraş nu era autorizată decât prin sase bariere, păzite de armată. Populaţia flotantă este scoasă din oraş. Cerşetorii sunt înregistraţi şi 80 dintre ei sunt trimişi pe la mânăstiri. Toţi banii ce vin din judeţele de la Dunăre unde au fost semnalate cazuri de ciumă trebuie spălaţi cu oţet înainte de a fi atinşi cu mâna. Adunările de orice fel sunt interzise, precum şi băutul la cârciumi: oamenii nu au voie decât să întindă urciorul pe fereastră ca să fie umplut cu vin sau cu ţuica. Iarmaroacele sunt închise, negustorilor ambulanţi nu li se mai îngăduie să umble cu marfa. Cum se face aprovizionarea? Oamenii fug din oraş, desi nu au voie. în august, populaţia este în sfârşit lăsată să părăsească oraşul, cu condiţia să poposească departe, pe câmp, ca să nu molipsească satele. Măsură imposibil de aplicat: molima se întinde în toată tara. Un regulament în zece puncte este lipit în cele patru colturi ale oraşului:oamenii, când se întâl-nesc, trebuie să stea la trei pasi unul de altul; cine cumpără ceva „nu trebuie să apuce lucrul acela cu mâna, ci cu ceva de lemn, sau cu un cleşte, sau să-1 ia în ceva, după caz" – iar dacă se dau bani, să fie pusi într-o strachină cu oţet.

  Cu toate aceste precauţii, epidemia se răspândeşte pretutindeni. Toţi locuitorii sunt cuprinşi de panică. Consulii părăsesc oraşul. Domnitorul se retrage şi el la mânăstirea Cotroceni. Boierii – cei care n-au fugit – zăvorăsc porţile cele mari ale caselor, păzite, din foi-Sor, de arnăuţi înarmaţi, în octombrie, epidemia atinge paroxismul. Oraşul oferă o viziune de coşmar. Ion Sân Dobre, ţârcovnic la biserica Batiste, notează în caietele lui:„Iară când fu la octombrie, sa întări o groaznică moarte care nici s-au pomenit să fie vreodată. şi se sparse oraşul şi se duseră care încotro le-au văzut ochii şi rămase târgul pustiu. şi ce era să vezi, încotro ascultai, aceasta se auzea: «Păziţi, la o parte, că vin cioclii cu morţii», câte opt, câte zece, unu] peste altul, morţi şi cei smreduiţi. Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face şi sta pre uliţe morţi până când venia cioclii cu cară de-i ridica. şi câţi erau vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi. Apoi începură a se îngropa unul câte unul prjn grădini până se umplură. Să pustiiră mahalalele şi tinu tot moarte groaznică de la august până la ghenarie. Se spunea că până la ghe-narie numai răportuiti în catastihe morţi mai mult de 20 000, afară din cei din grădini, care se îngropau noaptea, cât şi cei de prin sate. însă la spital făcea grămezi de câte o sută de trupuri goale, flăcăi, fete mari, copii, bătrâni, săraci, bogaţi. apoi făceau şanţuri şi-i aruncau acolo, unul peste altul, ţigani, boieri, ovrei, armeni, nu se căuta la rând şi se prăpădiră două părti din lume şi mai mult. Astfel de năpraznică moarte s-au făcut în acest leat"126.

  În atmosfera aceasta de groază, apăruse un alt subiect de nelinişte: frica de tâlhari. Foşti ciumaţi, mai mult sau mai putin imunizaţi la boală, se adunaseră în cete: intrau în case spunând că sunt ciocli, furau şi ucideau fără să fie prinşi. La 18 octombrie 1813, domnitorul porunceşte să fie căutat şi arestat unul din „calicii oraşului, fost ciumat, polcovnic chipurile peste ciocli.:- care-i fură şi-i jefuieşte, în fel şi chip, pe locuitorii oraşului". Se poate bănui că râv-na poliţailor, în cazurile acestea, nu era cine ştie ce mare.

  Pentru a-i deosebi de tâlhari, autorităţile hotărâseră ca adevăraţii slujbaşi ai pompelor funebre să poarte la gât, ca semn de recunoaştere, o bucată de pânză rosie. Ion Ghica povesteşte, în legătură cu aceasta, cele auzite de el în copilărie: „Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un servet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, saluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

  Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în,ollă-trei zile! şi poate că acei ucişi astfel erau mai putin de plâns,

  —ci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut si

  Tra acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudestilor!

  În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, petre-ute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dintâi de tânăr care apăra cinstea sotiei sale lovită de ciumă chiar în ziua nuntii, şi în urma revoltei ciumaţilor, cari au sărit cu parul şi au omo-rât zece ciocli, autoritatea în sfârşit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceştia strigau de la poartă: «Sănătoşi copii!» Unul din ei, într-un raport către seful său, /icea: «Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu 1-am putut prinde.»

  Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băli-garului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămaşi fără stăpân."

  Deţinem două estimări medicale din acea vreme: cea dintâi dă, numai pentru Bucureşti, 25 000 de morţi – cea de-a doua,