La mijlocul iernii 1813-1814, cumplita epidemie încetase, încet-încet, oamenii s-au întors la casele lor. Au fost număraţi supravieţuitorii, s-au făcut câteva slujbe pentru morţi. Iar la Curte şi pe la casele boiereşti se dădeau din nou baluri.

  Ralu Caragea, fata cea dragă a domnitorului, va pune să i se construiască un mic teatru şi va prezenta, împreună cu prietenii săi, pentru prima oară la Bucureşti, o piesă franţuzeasca de teatru, tradusă în greceşte: Brutus de Voltaire.

  Am ajuns însă în 1818: în acest an, la 29 septembrie, vom vedea repetându-se scena din 1806. Aflând că a căzut în dizgraţie şi nevoind să aibă soarta lui Constantin Hangerli, Caragea se face că se duce să se plimbe la tară, cu toată familia, şi fuge spre Braşov însoţit de 300 de arnăuţi. îşi va sfârşi zilele, tihnit, în Italia, la adăpost de orice griji.

  Indignat de această nouă trădare, sultanul îl numeşte, în locul lui Caragea, pe bătrânul Alexandru Sutu şi decretează, în ianuarie 1819, că cei mai înalţi patru dregători creştini din imperiu, adică domnitorii Munteniei şi ai Moldovei şi marii dragomani ai Porţii şi amiralităţii, pe viitor, nu vor mai fi aleşi decât din patru familii: Calli-machi, Moruzi şi două ramuri ale familiei Sutu.

  Cartelul celor patru familii, rezultat al unui veac de rivalităţi, de uneltiri şi de supralicitări, avea să tină exact doi ani. în primăvara lui 1821, izbucnea revoluţia în Grecia şi în Muntenia. La 31 ianuarie, Alexandru Sutu moare, la Bucureşti, otrăvit, se va spune, de medicul său, un grec, deoarece nu se învoise să treacă de partea Eteriei.

  La început, fuseseră mai multe Eterii, asociaţii cu caracter filantropic sau literar, în realitate, societăţi politice secrete, cea dintâi fiind înfiinţata, în 1795, de poetul revoluţionar Constantin Rigas, autorul „Marsiliezei grecilor"127. Asemenea asociaţii existaseră în diaspora, în Rusia şi în Principate, dar şi în Grecia şi la Constantinopol. Cea care avea să le adune pe toate laolaltă şi să pornească mişcarea insurecţională este Eteria din Odessa, care-şi luase drept căpetenie, în 1820, pe fiul fostului domnitor al Munteniei Constantin Ipsilanti; Alexandru Ipsilanti era general în armata rusă şi aghiotant al tarului. Această calitate a sefului suprem al Eteriei avea să creeze un echivoc – voit, de bună seamă —, ale cărui urmări vor fi dezastruoase pentru mişcare.

  Propaganda eteriştilor fusese foarte puternică în toate coloniile greceşti din Europa şi mai ales în ţările române, unde prezenta administraţiei fanariote înlesnea implantarea lor. Aveau multi partizani printre negustorii de origine balcanică, boierii fanarioţi erau aproape toţi de partea lor, şi chiar şi câţiva înalţi slujbaşi din Muntenia şi Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihai Sutu, fusese şi el câştigat.

  La 22 februarie 1821, stil vechi, Alexandru Ipsilanti, împreună cu printul Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rusă, şi cu vreo douăzeci de însoţitori, trecea Prutul si, chiar în aceeaşi seară, se în-tâlnea cu Mihai Sutu la Iaşi. A doua zi, lansa o proclamaţie către toţi supuşii creştini ai imperiului otoman, chemându-i la revoltă şi lăsând să se înţeleagă că, dacă turcii se vor mişca, „o putere nemaipomenită" se va ridica împotriva lor.

  Nici că se putea un moment mai nepotrivit. Chiar dacă tarul Alexandru încurajase mişcarea în secret, cu nădejdea de a provoca răzmerită în imperiul otoman şi de a-i face chiar pe turci, sau, în orice caz, pe „fraţii" din Sfânta Alianţă, să-i ceară Iui să restabilească ordinu putea în nici un caz să susţină în mod deschis mişcarea in-11 rectională a grecilor în acelaşi moment în care suveranii din Sfânta Alianţă, adunaţi la Laibach (Ljubljana), îi cereau împăratului Austriei să-i potolească pe revoluţionarii din Italia. Gheorghe Cantacu-ino, trimis degrabă la Laibach, nici măcar nu va fi primit de tar, ar o dezminţire şfichiuitoare a declaraţiilor lui Ipsilanti îi va face ne eterişti să nu mai priceapă nimic.

  Chemarea lui Ipsilanti nu avusese, de altminteri, nici un răsunet în rândul poporului din Moldova, ura fată de greci fiind prea mare ca să se poată aştepta Ia vreo manifestare de solidaritate.

  Eteriştii nu au adunat, în Moldova, decât vreo câteva mii de aventurieri, greci sau străini, cete nedisciplinate, care, după ce au măcelărit câteva sute de turci, luaţi prin surprindere la Iaşi şi la Galaţi, s-au apucat de jafuri în toată tara. Cei mai mari boieri moldoveni, nrevăzând dezastrul, au fugit în străinătate, chiar de cum a început aventura, luându-i cu ei pe toţi ai casei128.

  În Muntenia, era altă situaţie. Numaidecât după moartea lui Alexandru Sutu, cei trei mari boieri care asigurau căimăcănia, Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu, toţi trei afiliaţi la Eterie, încheiaseră o înţelegere tacită cu slugerul Tudor Vladimi-rescu, fost comandant de panduri şi vătaf de plai (subprefect al unui judeţ de munte); era, de asemenea, locotenent al armatei ruse şi – după istoricii greci – şi el afiliat la Eterie, ca să ridice poporul şi să alcătuiască o armată. Chiar de cum a sosit în Oltenia, Tudor lansează o proclamaţie cuprinzând revendicări cu caracter atât social, cât şi national. La începutul lui martie, pornea în mars spre Bucureşti, în fruntea a 8 000 de panduri. Divanul din Bucureşti s-a speriat şi 1-a trimis înaintea lui pe boierul Nicolae Văcărescu, care, ca să-1 oprească din drum, a făcut apel la „patriotismul" lui. Mânia lui Tudor a izbucnit în răspunsul pe care i 1-a dat: „.ci pre semne Dumneata pre norodu, cu al căruia sânge s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti de nimic; şi numai pre jefuitori îi numeşti patria; măcar că eu nici asupra acestei tagme nu sunt voitor de rău, ci încă mai vârtos le voiesc întregimea şi întărirea privilegiilor [.]. Dar cum nu socotiţi Dumneavoastră că patria se chiamă norodul, iar nu Tagma jefuitorilor? şi cer ca să-mi arăţi Dumneata ce împrotivire arăt eu împrotivă norodului? Că eu alta nu sunt decât numai un om, luat de către tot norodul al tarei, cel arnărât şi dosădit din pricina jefuitorilor, ca