La 21 martie 1821, îşi făcea intrarea în Bucureşti, de unde cei mai multi boieri fugiseră.

  Armata lui Ipsilanti a venit şi ea să poposească la porţile Bucureştilor. Cele două tabere se observau, fără să se contopească; neînţelegerea fundamentală a alianţei era tot mai vădita: Ipsilanti îl considera pe Tudor eterist, credea că pentru Eteric adunase toată armata aceea pe care, fără nici o condiţie, o va pune sub ordinele sale; Vla-dimirescu socotea că este căpetenia aleasă de popor, ca să lupte alături de celelalte popoare creştine din Balcani, însă numai în interesul neamului său. Urmărise cu atenţie lupta sârbilor, avusese legături cu Karageorge; exemplul sârbesc era, după cât se pare, mai aproape de concepţiile sale decât scopurile ceţoase ale fanariotului, pe care nu avea de ce să-1 aibă la inimă.

  Cei doi bărbaţi s-au întâlnit la 6 aprilie 1821, amândoi fiind însoţiţi de oameni înarmaţi; între ei, domnea neîncrederea. La întrebarea cea mai importantă: ruşii vor interveni? Ipsilanti răspunde în doi peri. Până una alta, se iau câteva măsuri, însă doar în linii mari: îşi împart administraţia tării, la Ipsilanti cad judeţele din nordul Munteniei, la Tudor, sudul Munteniei şi toată Oltenia; pe deasupra, acesta tine, la Bucureşti, ostatici mai curând decât colaboratori, pe cei câţiva boieri din Divan care nu fugiseră.

  Când se află vestea că tarul se dezice de mişcare şi că suveranii creştini au dat Porţii dezlegarea de a înăbuşi revoluţia, ambele tabere încremenesc, în fata ameninţării turceşti, cele două armate se mişca, paralel, înspre nord-vest, către munţi şi către mânăstirile întărite din Oltenia.

  Conştient că fusese înşelat şi trăgând nădejdea să împiedice intervenţia turcilor în Muntenia, Tudor trimite soli la paşii de pe Dunăre, spunându-le că poporul din Muntenia nu cere decât restabilirea vechilor libertăţi şi dreptul de a-şi alege singur dregătorii. Turcii răspund că, mai întâi, trebuie sa depună armele, încurcată treabă!

  Demersurile lui, cunoscute de Ipsilanti, sporesc neîncrederea de ambele părti, în timp ce locotenenţii lui Tudor sunt cuprinşi de nelinişte. Pe lângă toate acestea, neînduplecat când era vorba de disciplină, în tot timpul marşului, Tudor fusese de o asprime vecină cu niziniea. într-o seară, patru din căpitanii săi nu au răspuns la che-C area lui; a doua zi, unul dintre ei, Urdăreanu, unul din putinii fii, k0{er din armata sa, un tânăr frumos ca un arhanghel şi foarte îndrăgit de panduri, este executat fără judecată. A doua zi, când sosesc rincipalii locotenenţi în delegaţie cu trimişii lui Ipsilanti la conacul rolestilor, unde se afla tabăra lui Vladimirescu, trupul tânărului căoitan spânzură de creanga unei sălcii. Oamenii lui Ipsilanti îl vor putea aresta pe Tudor fără ca cineva din tabăra lui să mişte un deget. La cartierul general al lui Ipsilanti, avea să fie dat pe mâna a doi ofiţeri greci, care, după ce 1-au schingiuit, 1-au ciopârtit cu sabia şi i-au aruncat cadavrul într-un put, lângă mânăstirea Târgovişte.

  Acesta a fost jalnicul sfârşit al căpeteniei revoluţionare a celor din Muntenia.

  Ar fi putut, ca un Karagheorghe sau ca un Obrenovic, să-şi elibereze neamul şi să creeze o dinastie. A avut soarta lui Masaniello.

  Tip aspru de moşnean din munţii Olteniei, a urcat primele trepte ale ierarhiei boiereşti şi a asigurat, ani de-a rândul, administraţia unei plăşi; a comandat pandurii sub ordinele înaltului comandament rusesc, dovedind un simt ascuţit de organizare şi disciplină. Era învăţat si, cu siguranţă, avea darul scrisului: proclamaţiile, ca şi scrisorile sale, au o forţă de expresie, o violentă stăpânită şi înălţătoare, care, chiar şi astăzi, mai păstrează parfumul locului şi mirosul de praf de puşcă. Curajul lui era legendar, Ion Ghica povesteşte, într-una din scrisorile către Alecsandri, spusele bătrânului/w/covwj'c lonită Cegan, care slujise sub ordinele lui Vladimirescu în timpul războiului din 1806-1812: „Ştii dumneata, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpustea păgânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea să cânte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă."

  De ce oare n-a izbutit? Poate că, de la început, unele lucruri n-au fost prea limpezi. Lupta lui era o luptă naţională şi totodată socială. Pe plan national, ar fi vrut să scape tara atât de greci, cât şi de turci, oizuindu-se pe sprijinul ruşilor, dar, în împrejurările date, lipsit de sprijinul ruşilor, s-a trezit că toţi îi sunt duşmani, şi a pierdut. Pe plan social, dorinţa lui de reforme era vădită, iar ura de ciocoi şi de bo-!eri izbucnea la fiece vorbă.

  Si totuşi, s-a învoit să intre în joc: a căutat să se îmbogăţească din negoţ si, întrucâtva, a reuşit; şi-a construit o culă ca ale boierilor, iar în biserica pe care a ridicat-o în sat a pus să fie zugrăvit pe frescă asemenea tuturor ctitorilor, îmbrăcat în haine boiereşti, în cele câteva luni de revoluţie biruitoare, când deţine puterea la Bucureşti, înăbuşă cu asprime orice încercare de răscoală ţărăneasca, de jaf sau de răzbunare împotriva boierilor; mai mult decât atât, negociază cu boierii din Divan şi cad la învoială, întrucât socotea că nu se va putea lipsi de ei la cârmuirea tării. Astăzi, pare lucru sigur că se gândea să păstreze puterea si, cum singura formă de putere supremă, pe atunci, era cea a domnitorului, a tras fără îndoială nădejde să fie el însuşi ales domnitor. Doar poartă pe cap işlicul alb, culoarea domnitorilor! Şi-i lasă pe cei din jur să-i zică „Domnul Tudor"! Mai este ceva care ni se pare că trădează ambiţiile sociale ale Vladimirescului: în vreme ce toată lumea îi dă prenumele popular Tudor, el semnează întotdeauna Teodor, formă preţioasă, bisericească sau străină.

  Aceste contradicţii 1-au dus pe Tudor Vladimirescu la pieire. Poate că nu sosise încă timpul pentru ceea ce voia el să facă. A