dat naştere unei mari speranţe, însă, în afară de câteva mii de panduri, nu a reuşit să ridice masa ţăranilor de la sate, la care mesajul lui nu a ajuns atât cât trebuie. Alt semn de slăbiciune: sunt prea multi străini în armata lui; aproape toate corpurile de cavalerie sunt alcătuite din arnăuţi şi din sârbi. In afară de câţiva căpitani de panduri, principalii săi locotenenţi care fac legătura cu Eteria şi cu boierii sunt străini: fraţii Macedonschi şi Hagi Prodan sunt sârbi, Farmachi, lordache Olimpiotul şi Diamandi Giuvara sunt aromâni. Iar când avea să fie silit să aleagă, ei nu vor fi alături de el.

  Clasa pe care s-ar fi putut sprijini – dar căreia nu-i aparţinea —, cea a negustorilor şi meşteşugarilor, burghezia care abia se năştea, în momentul acela nu era îndeajuns de structurată ca să reprezinte o forţă politică. Situaţia va fi cu totul alta peste un sfert de veac, atunci când capii revoluţiei de la 1848 – de altminteri, toţi fii de boieri sau intelectuali – se vor bizui, la oraşe, pe o masă de manevră alcătuită din întreaga burghezie, mică sau mare, iar, la sate, pe o ţarănime trezită Ia noile idei şi care ştie care-i sunt drepturile.

  Poate că aici se va simţi adevăratul rol al lui Tudor Vladimirescu: în legenda care s-a creat, legendă ce va creste până la dimensiunile unui mit, în imaginaţia populară şi în literatură, şi din care se vor nutri făuritorii României moderne.

  După dispariţia lui, pandurii vor fi foarte descumpăniţi. Unii dinei se vor alătura trupelor lui Ipsilanti, un alt grup, condus de fra-ie lui Tudor, va fi nimicit de turci în munţii Olteniei; cei mai multi 'veau să apuce care încotro. Cât despre armata lui Ipsilanti, ea va f zdrobită de turci, la 19 iunie 1821, în lupta de la Drăgăşani, când Mavroforii" din „batalionul sfânt" se vor lăsa ucişi până la unul. Iar "eful lor se va retrage, lipsit de glorie, în Transilvania, unde va fi închis de austrieci.

  Lupta va continua, cu ceva mai mult noroc, chiar în Grecia, fiind tot mai susţinută de curentul liberal din Europa apuseană, până ce intervenţia Franţei, a Angliei şi a Rusiei, care s-au unit în acest scop, impune Turciei crearea primului embrion al unui regat grec independent.

  În Principate, turcii aveau să înceapă o represiune din cele mai sângeroase împotriva tuturor celor bănuiţi de a fi participat, direct sau indirect, la revoltă. Un trădător al Eterici, fostul comandant-şef al ar-năutilor din Muntenia, Bimbaşa Sava, îl va sprijini pe Kara Ahmed Efendi, chehaia-bey al pasei din Silistra, ca să pună mâna, prin trădare, pe foştii săi tovarăşi, si, astfel, să lichideze ultimele cuiburi de rezistentă. La mânăstirea Cozia, unde s-a închis cu 70 de arnăuţi, serdarul Diamandi Giuvara se lasă ademenit de făgăduielile lui Bimbaşa Sava şi se predă împreună cu oamenii săi. Sunt capturaţi şi trimişi în lanţuri la Constantinopol, unde sunt decapitaţi, la 14 august 1821. în Moldova, lordache Olimpiotul şi Farmachi s-au retras cu 500 de oameni la mânăstirea Secu. Rezistă 13 zile, până ce toată clădirea este cuprinsă de flăcări. lordache este aruncat în aer cu un butoi de pulbere, Farmachi este prins şi va fi decapitat la Constantinopol.

  Însă Bimbaşa Sava avea să-şi primească pedeapsa cea dreaptă pentru trădare. Chemat la Bucureşti, la 6 august, ca să fie răsplătit, de către chehaia-bey, în casele marelui logofăt Stefan Bellu (care nu sunt altele decât fosta reşedinţă a lui lenăchită Văcărescu, descrisă de episcopul de Argeş), este închis acolo şi măcelărit împreună cu toţi însoţitorii lui. După care, în oraş, se porneşte o adevărată vânătoare de oameni: beiul a făgăduit oamenilor săi câte o mahmudea de fiecare cap de arnăut. O piramidă de capete se adună în curtea logofătului Bellu. şi cine ar fi putut spune că erau numai capete de arnăut!

  Măcelul nu va înceta decât în urma demersurilor repetate, pe lângă V' făcute de consulul Austriei, care ameninţa că va cere intervenţia armatei austriece, deoarece, printre victime, fuseseră şi supuşi austrieci.

  Peste tot pe unde trecuseră trupele de ocupaţie, nu se văzuseră decât jafuri, omoruri, violuri, incendii. Boierii, mari şi mici, toţi cej care putuseră fugi, se refugiaseră în străinătate: cei din Bucureşti, î^ Transilvania, cei din Iaşi, în Bucovina. Boierii care fuseseră surprinşi în casele lor de la moşie nu se puteau bucura de oarecare siguranţă decât găzduind (si plătind) un soldat turc ce le slujea de chezaş.

  Ocupaţia avea să dureze un an întreg.

  Si iată că, în mijlocul acestor drame, al acestei terori mocnite putea să apară şi o întâmplare neobişnuită; printre mărăcini, o floare mititică. Este cazul nemaipomenitei întâmplări scrise de Radu Rosetti, în ale sale Povesti moldoveneşti, după o scrisoare găsită, în mod neaşteptat, într-un teanc de hârţoage vechi cumpărate de la un anticar din Iaşi.

  Suntem în 1820. Frumoasa Mărioara A. – autorul, care făcuse legământ să nu-i spună numele, voia poate să sugereze că fata se trăgea din vechea familie Arbore, stinsă între timp – fusese măritată, împotriva voinţei sale, cu un grec mult mai în vârstă decât ea. Divorţase cu primul prilej si, de atunci, schimba tot timpul ibovnicii. Unul dintre ei a prins-o însă în mreje: era un grec tânăr, sosit de curând de la Constantinopol, o dată cu suita domnitorului Mihai Sutu, Ni-colae Nerulos. Se spunea că sunt gata logodiţi când, lovitură de teatru, lumea bună din Iaşi află că Nerulos este logodit cu o foarte tânără grecoaică, Zoe, fiica unui bancher bogat, Anton Soter Drăcos. Mărioara, desi îndurerată – iubea pentru prima oară —, se retrage cu demnitate.

  În primăvara anului 1821, înainte să se facă nunta, izbucneşte revoluţia grecească. Nicolae este un eterist înflăcărat, ba chiar, uneori, slujeşte de curier între domnitorul Mihai Sutu, legat, pe ascuns, de Eterie, şi beizadeaua Alexandru Ipsilanti, aflat de partea cealaltă a Prutului, în Basarabia, în timpul unei astfel de călătorii, trăsura lui Nerulos se izbeşte, în goana cailor, de cea a unui