să stea în calea „neocomunismului”. La primul său congres din septembrie 1991, a îndemnat la o restructurare politică, dar şi morală a societăţii româneşti, în acord cu preceptele creştinismului. Principalii săi doi parteneri din CDR erau Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Social-Democrat Român (PSDR). Primul fusese recreat în 15 ianuarie 1990 de foştii liberali şi de alte persoane fără legături cu partidul istoric. De la început a fost măcinat de disidenţă şi vreme de un deceniu nu a jucat niciun rol important în viaţa politică. PSDR-ul, reînviat în 18 ianuarie 1990, şi-a propus să continue tradiţiile socialismului democratic inaugurate de predecesorul său fondat în 1893, dar influenţa sa asupra cursului evenimentelor a fost modestă.

A existat şi o reînsufleţire sau, dacă includem naţional-comunismul din epoca Ceauşescu, o continuare a gândirii şi obiectivelor politice naţionaliste române ce datau de la crearea României Mari la sfârşitul Primului Război Mondial. Cea mai importantă expresie a acestei tendinţe de după 1989 a fost Partidul România Mare (PRM), înfiinţat şi condus de Corneliu Vadim Tudor (n. 1949), poet modest şi activist politic care se plasase în slujba regimului Ceauşescu. PRM este probabil cel mai bine văzut ca mişcare, nu ca un partid, deoarece soarta sa a depins înainte de toate de înclinaţiile volatile ale liderului său. Partidul era ostil democraţiei de tip occidental şi favoriza o anumită formă de autoritarism ; simboliza România pură din punct de vedere etnic şi, prin urmare, trata minorităţile, îndeosebi pe maghiari, ca pe nişte duşmani ; era antisemit într-o perioadă în care populaţia evreiască din România se diminua vizibil, iar în campaniile electorale căuta să obţină avantaje acuzându-i pe oponenţi că fac parte din „conspiraţia evreiască internaţională”, chiar dacă nu erau evrei ; şi promova un cult al personalităţii în jurul lui Vadim Tudor. PRM împărtăşea astfel multe dintre atributele Gărzii de Fier din anii 1930, însă principala sursă de inspiraţie era de fapt regimul comunist, cu precădere din faza sa naţionalistă din ultimii ani ai lui Ceauşescu. În anii 1990, PRM a obţinut un modest 4% din mandatele parlamentare, însă vizibilitatea sa publică era mult mai mare, având în vedere comportamentul provocator al lui Vadim Tudor. Celălalt partid naţionalist extrem important, Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR), împărtăşea multe dintre obiectivele PRM-ului şi, la fel ca acesta, îşi datora vizibilitatea îndeosebi liderului său impulsiv, Gheorghe Funar, primarul oraşului Cluj-Napoca. Având sediul în Transilvania, acest partid i-a atras în special pe cei care îi considerau pe maghiari (şi Ungaria) principala ameninţare la adresa integrităţii teritoriale a României.

Singurul partid important al minorităţilor era UDMR. Format în ultimele zile din decembrie 1989 ca asociaţie de grupări civice şi politice, acesta a fost principalul reprezentant al maghiarilor din România de-a lungul perioadei de după 1989. Deşi aveau abordări diferite ale problemelor politice şi sociale, membrii săi puteau face şi front comun atunci când revendicau autoadministrarea politică şi autonomia culturală maghiară. UDMR era hotărâtă să evite izolarea politică, descoperind că interesele îi erau cel mai bine slujite prin cooperarea cu partidele majoritare. Numărul saşilor şi al evreilor scăzuse atât de mult (119.436 şi, respectiv, 9.107, potrivit recensământului din 1992), încât aceştia nu au mai jucat un rol important în viaţa politică în calitate de comunităţi etnice.

Guvernul FDSN, care a fost la putere din noiembrie 1992 până în decembrie 1996, s-a apropiat de Europa prin politicile interne şi relaţiile externe cu o aparentă şovăială până în ultimii ani. Ezitările iniţiale reflectau trecutul comunist şi abordarea gradualistă a schimbării de către preşedintele Iliescu şi prim-ministrul Nicolae Văcăroiu (n. 1943), care activase o bună parte din cariera sa în Comitetul de Stat al Planificării. Prin urmare, influenţa trecutului recent, reprezentat de Iliescu şi Văcăroiu, a constituit un impediment major în calea inovaţiilor radicale. S-a format o nouă oligarhie, alcătuită din foşti oficiali de partid, membri ai serviciilor de Securitate şi manageri ai firmelor de stat, care s-au folosit de legăturile lor politice pentru a obţine împrumuturi bancare generoase şi pentru a evita monitorizarea atentă de către guvern. Persoanele care nu erau favorizate, în special antreprenorii mici şi mijlocii care erau, într-un fel, apropiaţi de modelul occidental al omului de afaceri, reuşeau cu greu să le facă faţă. Alianţa FDSN-ului cu partidele naţionaliste PRM şi PUNR a afectat de asemenea politicile interne. Guvernul Văcăroiu a fost nevoit să ia în serios doleanţele celor două partide, deoarece aveau îndeajuns de multe mandate în parlament încât să-i submineze stabilitatea, iar în 1994, la apogeul influenţei lor, PUNR a obţinut ministere importante – Ministerul Justiţiei şi Ministerul Agriculturii. O altă bază a cooperării lor era de factură spirituală – puternicele sentimente naţionaliste pe care le împărtăşeau. Cu toate acestea, FDSN şi cei doi parteneri ai săi erau nevoiţi să fie permanent în gardă din pricina partidelor de opoziţie, pe măsură ce acestea deveneau tot mai puternice şi mai unite.

În ciuda îndoielilor Occidentului cu privire la angajamentul României faţă de democraţie şi o economie antreprenorială şi a aparentei ezitări a lui Iliescu şi a multora din jurul său de a renunţa la vechea ordine pe care o cunoscuseră, România şi-a reînnoit legăturile cu Europa. O asemenea reconciliere cu Europa era în acord cu evoluţia ţării de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu excepţia întreruperii reprezentate de anii comunişti. Pe măsură ce Guvernul Văcăroiu a consolidat relaţia cu Europa, influenţa acesteia asupra politicilor ţării a crescut. Iliescu, Văcăroiu şi majoritatea celor mai apropiaţi susţinători ai lor s-au orientat cu bună ştiinţă spre o strânsă cooperare cu Vestul, fără îndoială deoarece îşi dăduseră seama că doar această cale avea să asigure prosperitatea economică şi securitatea internaţională a ţării lor, deci şi propriile lor funcţii.

Au urmat o serie de paşi ce indicau o întoarcere către Occident. În 1993, România a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, care semnala disponibilitatea ambelor părţi de acceptare formală a ţării ca stat membru. În acelaşi timp, Iliescu şi Văcăroiu au