un vast plan întunecat. Cabluri se ridicau în bucle de diverse grosimi, desfăşurându-se asemeni arterelor, ajungând pretutindeni, chiar şi în afara imaginii. Un pilon zvelt se ridica din centru.

Balustrada Şoaptei se afla în zona celor mai înguste dintre bucle. Ea plutea în planul cel mai îndepărtat, agăţată de un cablu la fel de gros cât pumnul ei.

Părea o fantasmă, asemeni unei vechi coperţi de carte. Singurul obiect pe care Louis reuşi să-l recunoască era sudat chiar în spatele Şoaptei: discul de păşit al sondei de realimentare.

Louis înţelese că mintea lui începea s-o ia razna. Avea nevoie de micul dejun.

Muşchii spatelui, cei abdominali, tendonul genunchiului drept şi câţiva muşchi transversali protestară când se deplasă până la consola bucătăriei. Ridicarea unui Kzin, chiar şi a unuia nu pe deplin dezvoltat… „Aminteşte-ţi”, murmură el, „sunt un profesionist antrenat. Nu încerca asemenea ispravă în gravitaţia terestră.” Tastă o omletă asortată, papaia, grapefrut, pâine.

— Louis?

— Nimic. Este Acolitul gata să iasă? Ultimul privi monitorul.

— Da…

— Aşteaptă! Louis tastă un ordin. — Să-l calmăm cu o halcă de mamifer.

Acolitul se ridică rapid şi se trezi privind spre o halcă de antricoate de vită. O înşfăcă şi îl descoperi în spatele ei pe Ultimul.

— Generozitatea ta, ca gazdă, trebuie să fie legendară, spuse el şi începu să înfulece flămând.

— Tatăl tău a venit la noi ca ambasador, îi răspunse el. Te-a învăţat bine.

Acolitul îşi ciuli urechile, dar continuă să înfulece.

Păpuşarul îşi comandă un bol mare, plin cu diverse ierburi, dar folosi doar o gură pentru a mânca. Pentru informarea Acolitului, descrise morţile de pe calea de levitaţie magnetică, cântând după secvenţe vizuale pe care Louis le puncta, ici şi colo, cu comentarii. Păpuşarul nu reuşea să înţeleagă strategia. Un lucru pe care Kzinul nu-l auzise era faptul că Bram începuse să-şi trateze servitorii străini ca pe nişte prizonieri.

Acolitul aruncă o imitaţie albă de os alb în reciclator şi întrebă:

— Louis, tu eşti sănătos?

— Nu sunt pregătit să mai alerg din nou cu tine… nu încă.

— Ai făcut-o bine. Chiar dacă te-a costat… ai făcut-o bine… Cred că nervul principal al şirei spinării era rupt. Să te pun şi pe tine în autodoc?

— Nu, nu, nu, o s-o scot la capăt! Priveşte…

Şi bărbatul îşi îndreptă braţul spre fereastra-reţea, spre Şoapta ce plutea nemişcată deasupra unui câmp infinit de supraconductori. Mintea sa avusese ceva timp să digere puţin această imagine stranie, şi acum el se adresa atât Păpuşarului, cât şi Kzinului adolescent.

— Şoapta este în imponderabilitate. Asta înseamnă că privim la un vehicul ce se deplasează cu o mie două sute de kilometri pe secundă, spre sensul invers rotaţiei. Este un vehicul, chiar dacă se întinde pe toată lăţimea căii de levitaţie magnetică. Şaizeci de metri lăţime, iar lungimea poate şi mai mare… Acele bucle… Acolitule, erai în autodoc când Bram ne-a dat câteva informaţii. Ai acum în faţă o mică porţiune dintr-un colector de pe Zidul de Margine. Echipa lui Lovecraft are unul gata de plecare. Şoapta îl ţine drept garanţie.

Şoapta privi înapoi, direct în reţea. Bram trebuie să-i fi spus ce era.

Protectorul se materializă în cabină. Purta costumul presurizat al lui Louis, dar avea casca scoasă. Se uită la aliaţii săi, apoi la ferestre, pentru ca în cele din urmă să se îndrepte spre bucătărie.

— Louis, Acolitule, Ultimule, ce este nou?

— Precum vezi, răspunse Ultimul, o navă ARM purtătoare orbitează la peste o sută de milioane de kilometri în spatele Lumii Inelare. Cum ai să procedezi cu ea?

— Încă nu e momentul.

Bram se întoarse cu spatele la fereastră. Acum, Şoapta rezista, agăţată de bucla de supraconductor, ca o maimuţă înspăimântată.

— A declanşat deceleraţia, Acolitule, înţelegi? Sperăm ca King să considere colectorul şi uriaşa sanie prea valoroase pentru a le distruge.

— Louis, explică-mi!

— Şoapta mă aşteaptă, spuse Bram. Vă pot ajuta cu ceva înainte de a pleca?

— Dă-mi accesul la discurile de păşit! behăi Păpuşarul.

— Nu încă, Ultimule.

— Ce fel de opoziţie…? întrebă Louis.

— King are o lungă linie de aprovizionare. Va avea la dispoziţie şi câţiva Protectori din Munţii Răsturnaţi. El îi va roti frecvent, dacă nu vrea să-i vadă murind. Ei trebuie să-şi adulmece semenii, pentru a şti pe cine protejează, sau, altfel, protejează totul de sub Arcadă. King îşi rezervă asta pentru sine.

— Atunci, nu sunt prea mulţi.

— Şi nici nu vor fi. Numai mâinile lui King îl vor mai servi. Motoarele de orientare de pe Zidul de Margine nu pot fi mişcate doar de forţa muşchilor. În orice caz, nu mă tem de Protectorii Punctului înalt. Dacă ei prevăd o victorie clară, îl vor termina pe cel care pierde. Victoria este preţul care îi ţine pe oamenii lor uniţi.

— Dă-ne un indiciu, interveni Louis. Dacă tu şi Şoapta sunteţi ucişi, ce să facem noi?

— Respectaţi Contractul. Protejaţi tot ce este sub Arcadă.

Bram îşi lăsă vizorul în jos şi îl fixă la locul lui. Apoi, dispăru. Era doar o particulă virtuală în mişcare, iar pereţii de la babord şi tribord străluciră în nuanţe de portocaliu-aprins, datorită căldurii rezultate în urma transformării.

Sticluţe subţiri apărură din consola bucătăriei. Ultimul le fixă, una câte una, în medkitul portabil de pe platforma de transport.

— Antibiotice, spuse el.

— Mulţumesc, Ultimule. Trebuie să se fi terminat. Alte sticluţe.

— Analgezice.

Şoapta nu se mai zărea pe barjă. Se lăsase văzută tot timpul până atunci. Se arătase şi în faţa telescopului lui King, împreună cu comoara acestuia, bine etalată în spatele ei. Ce joc mai juca acum?

Era cumva sus, în acel con de cablu supraconductor? Cât de bine se poate căţăra un Vampir? Sau sub barja de pe calea de levitaţie magnetică?

Imaginea din faţă nu se schimbase. Calea continua la nesfârşit.

Barja şi încărcătura sa masivă trebuie să fi decelerat, dar, chiar şi la un g foarte mare, ar fi durat destul. Louis se întreba dacă Şoapta plănuise să se izbească de terminal. King s-ar fi putut întreba acelaşi lucru.

Nuu. În zece ore, la 1200 Kilometri/secundă, ea acoperise în jur de patruzeci de milioane de kilometri. Dar