le era teamă. Una este să-ți afunzi mâna sau piciorul în lichid. Poți să le tragi repede afară, dacă simți vreo primejdie. În cel mai rău caz rămâi fără o mână. Dar cu totul altceva e să te cufunzi în întregime în rezervor, să te dai pe mâna unui mediu complicat și, orice s-ar spune, misterios, de care nu te poți feri și nici nu poți fugi.

Ei își ascundeau unul față de celălalt această teamă. Krivoșein se temea pentru propria sa persoană, iar Kraveț se temea să nu-l sperie degeaba.

Totul fusese pregătit minuțios, cu conștiinciozitate. Au reglat nivelul lichidului în rezervor, în așa fel ca, la scufundare, acesta să ajungă exact până la gâtul lui Krivoșein și astfel să poată sta în picioare. În fața rezervorului au instalat o oglindă mare (au trebuit să cumpere din banii lor oglinda, pentru că în magazia institutului nu se găseau asemenea articole). În ea Krivoșein putea să urmărească singur și să controleze modificările corpului său.

Pentru a reduce la minimum influența perturbațiilor electromagnetice asupra „coifului lui Monomah” și al circuitelor electronice, au hotărât să efectueze experiența în timpul nopții, după orele două, exact când în jur sunt deconectate toate instalațiile, iar tramvaiele și troleibuzele se odihnesc în depouri.

Krivoșein se dezbrăcă în pielea goală, se urcă pe scăriță și, ținându-se cu mâna stângă de marginea rezervorului (dreapta nu-l prea asculta după accidentul de motocicletă), sări în rezervor. Lichidul începu să se agite. Și cum stătea așa, cufundat în lichid până la gât, capul părea că e separat de trup. Viktor Kraveț, cu „coiful lui Monomah” pe cap stătea pe scara mobilă.

Krivoșein își linse buzele.

— E sărat… vocea îi era răgușită.

— Ce?

— Lichidul. Ca apa de mare.

Așteptară un minut.

— Se pare că totul e în regulă. Nici un fel de senzații, cum era de așteptat. Dă-mi „coiful”.

Viktor Kraveț îi înfundă bine pe cap „coiful lui Monomah”, învârti câteva butoane pe el, apoi coborî.

Acum sarcina lui era să-l urmărească cu atenție pe Krivoșein, să-i dea sfaturi, dacă va fi nevoie, și, în cazul unor complicații neprevăzute, să-l ajute să părăsească rezervorul.

Timp de încă un minut Krivoșein se acomodă cu situația.

— Senzațiile obișnuite: mâncărimi, înțepături… spuse el. Nimic nou. Și acum, gata… Urează-mi tot ce trebuie. Încep să mă conectez.

— Succes, Valea…

— La dracu! I-am dat drumul…

Mai mult n-au mai discutat.

…Corpul lui Krivoșein se developa în lichid ca negativul unui film color. Sub mușchii de culoare purpurie, se desenau contururile albe ale oaselor și ligamentelor. Coastele se ridicau și se lăsau ritmic, ca niște foale de fierărie.

Pe două din coaste Kraveț zări niște umflături albe, urmările fracturilor. Ghemotocul roșu-liliachiu al inimii ba se contracta, ba se relaxa, împingând șuvoaiele de sânge.

Krivoșein nu-și lua ochii de la imaginea sa din oglindă. Avea chipul palid și contrariat.

Curând mușchii deveniră galbeni-aurii. Abia se mai puteau deosebi de lichid. Cu claritate se contura numai scheletul, care proptea cu vertebrele sale capul lui Krivoșein. Printre coastele lui, Viktor Kraveț distingea licărirea becurilor pe panoul de comandă al mașinii electronice de calcul.

— Și atunci… Kraveț își frecă puternic tâmplele cu palmele, trase adânc din țigară, atunci au început oscilațiile. Exact ca atunci, chiar la început, cu iepurii de casă, totul la el începu să-și schimbe sincronizat dimensiunile, nuanțele… M-am repezit la rezervor: „Valea, ce faci?!” El se uită la mine, dar nu răspunse nimic. „Autooscilațiile! Deconectează-te!” El încercă să răspundă ceva, desfăcu buzele și deodată se afundă în lichid cu cap cu tot! Începu dintr-odată să se bâțâie, să se răsucească, să-și agite oasele… Părea un schelet care țopăie, cu o cască nichelată pe cap!

El trase din nou cu lăcomie din țigară.

— Singurul lucru ce se putea face pentru a-l salva era să intri în ritmul autooscilațiilor corpului său (asta cu ajutorul „coifului lui Monomah” și al comenzilor „E bine” și „Nu e bine”), să le calmezi, să le orientez treptat către revenirea corpului în stadiul netransparent. Adică, dirijare din exterior, metoda prin care el te-a creat pe tine, Viktor Kraveț arătă cu capul spre Adam.

Un timp tăcu, apoi strângând din dinți:

— Ticălosul de Harri! Ce bine ne-ar fi prins acum un „coif” de rezervă STE-2. Dar mai putea fi vorba de un STE-2 după povestea cu teza lui de doctorat! Închisoarea ar fi o pedeapsă prea blândă pentru mizerabilul ăsta…

— Pentru că n-a executat la timp o comandă a laboratorului, cred că n-o să primească nici măcar o mustrare. Nu-i un fapt atât de grav ca o grosolănie față de un profesor. Krivoșein zâmbi răutăcios. Iar de altceva mai grav nu vei putea să-l acuzi.

— Mai rămăsese o ultimă soluție: să scot „coiful lui Monomah” de pe capul lui Valea, continuă Viktor. Am urcat în grabă scara și mi-am cufundat mâinile în lichid. Am simțit dintr-odată un șoc electric prin ambele mâini. Judecând după ceea ce am simțit, tensiunea era de vreo patru-cinci sute de volți. Înainte vreme n-a existat niciodată o tensiune atât de puternică acolo. Știți că în astfel de cazuri mâinile se retrag în mod reflex, fără să vrei. M-am repezit la dulap mi-am pus mănuși de cauciuc, mi-am vârât din nou mâinile în rezervor. Dar Valea se scufundase adânc, iar mănușile nu erau suficient de lungi. De data aceasta șocul electric a fost atât de puternic, încât m-a trântit pe podea. Nu-mi rămânea altă soluție decât să răstorn rezervorul… Nu puteam admite ideea ca el să se dizolve sub ochii mei în lichid ca… ca tine. Viktor Kraveț privi spre Adam. Pentru că eu fusesem el, Krivoșein, când te-am creat și te-am dizolvat pe tine… (Chipul lui Adam se încordă.) Și apoi, el mai era încă viu. Fața i se dizolvase, numai „coiful” i-a mai rămas pe cap. Dar se smucea, ceea ce însemna că mușchii acționau… M-am apucat de marginea rezervorului și am început să-l leagăn. În sfârșit, l-am răsturnat aproape peste mine. În ultima clipă am reușit să mă dau la o parte. Numai că un jet de lichid mi-a stropit