Reuşise cu greu să aţipească un pic. Simţea adânc groaza de ce o aştepta acolo, sau poate nu, ceva care să reînvie imaginile oribile din vremea războiului. Sirene. Explozii. Mirosul greţos al prafului de puşcă. Picioarele lui Bertie ieşind din grămada de moloz. În încercarea de a-şi alunga din minte acele orori, a ales să pună pe vechea consolă stereo Ciocârlie în zbor56 a lui Vaughan Williams. Îl ascultase de nu ştiu câte ori. Bănuţul de un penny, lipit cu bandă de vârful acului, îl împiedica să sară de pe şanţ. De data asta, muzica angelică nu a mai reuşit să-i aline rănile trecutului. Şi nici să alunge neliniştea legată de ce avea să-i aducă ziua de mâine.

56. În original, The Lark Ascending. Bucată muzicală pentru vioară şi orchestră compusă în 1914, inspirată de poemul cu acelaşi nume al lui George Meredith.

A urmat indicaţiile date de domnul Googins şi a ajuns la un şir de locuinţe la stradă. Casa lui din cărămidă nisipie avea ferestre mici şi o antenă de televizor strâmbă, cocoţată pe acoperiş. A parcat şi s-a dat jos din maşină. S-a dus la uşa din faţă, ţinând cutia în mână. Durerea din picioare i-a amintit că uitase bastonul acasă. Şi-a auzit încheieturile pârâind în timp ce urca treptele de la intrare. A ciocănit la uşă. Inima a început să-i bată mai tare. O încuietoare a ţăcănit. Uşa s-a deschis.

— Susan?

Un bărbat cu părul grizonant, îmbrăcat cu pantaloni kaki şi cămaşă în carouri, i-a întins mâna şi s-a prezentat:

— Niles Googins.

Susan i-a strâns mâna şi Niles s-a întors spre femeia de lângă el, care purta ochelari rotunzi, mari, şi un pulover albastru; pe obrajii ridaţi îşi dăduse cu o pudră în nuanţe de roz.

— Soţia mea, Lydia.

— Încântată să vă cunosc, a spus Lydia.

Când a intrat în casă, primul lucru pe care l-a văzut Susan au fost grămezile de plinte întinse pe podea. În aer se simţea mirosul de vopsea proaspătă.

— Scuze pentru deranjul din casă, a spus domnul Googins. Suntem în plină renovare.

A condus-o imediat în salon şi i-a arătat şemineul.

— Acolo am găsit-o.

Susan a văzut şemineul vechi cu cărbuni, apoi lucrurile de pe măsuţa de cafea. O cutiuţă de plastic transparent, ca o mică vitrină. Înăuntru, pe un strat subţire de burete alb, nişte oase de porumbel. Un craniu. Bucăţele de aripă şi două oscioare de la picior, unul dintre ele având prins un tub roşu. Cu mâinile tremurânde, s-a apropiat de măsuţă. Lângă acea cutie, un bileţel. Cu toate că hârtia se îngălbenise după atâta vreme, a recunoscut imediat codul şi scrisul de mână. Ochii i s-au umezit.

— O, draga mea, a spus Lydia, care apoi a plecat şi s-a întors cu o batistă de hârtie.

— Mulţumesc, a spus Susan ştergându-şi lacrimile, apoi s-a uitat îndelung la rămăşiţele din cutie.

— Ducesa...

— Cine? a întrebat domnul Googins.

— Porumbiţa mea. Pentru mine era ca un animal de companie.

— De companie? s-a mirat el, cu fruntea încreţită a nedumerire. Dar capsula, o vezi? Este un porumbel folosit în război.

Susan a clătinat din cap.

— A fost luată din greşeală cu ceilalţi porumbei într-un avion, în toamna lui 1940. Era una din primele misiuni de paraşutare a porumbeilor în Franţa, pentru culegerea de informaţii din zonele ocupate de nazişti. Avionul a fost doborât, cu un american la bord.

A aruncat o privire spre mesajul codificat, cu gândul la Ollie. Însemna că el, cine ştie cum, reuşise să se ascundă de nemţi destul de mult timp cât să transmită încă un mesaj. A răsuflat adânc, ca să-şi înăbuşe valul de durere pe care îl simţea crescând în piept.

— Mesajul este de la el.

— Foarte ciudat, a spus domnul Googins, încrucişându-şi braţele. În 1940, Statele Unite nu intraseră în război.

— Ollie însă, da.

— Ollie? a întrebat el.

Susan a dat din cap. Oliver de Maine. Şi-a şters lacrimile.

Domnul Googins a oftat adânc.

— Şi de unde ştim că aici, pe măsuţă, sunt Ducesa şi mesajul lui Ollie?

— Niles! a intervenit Lydia cu asprime în glas.

— Am întrebat şi eu, a spus el, plecându-şi capul.

Susan a ridicat cutia de ceai. A scos capacul şi i-a împrăştiat pe măsuţă conţinutul – bileţele cu coduri şi bileţele descifrate.

Lydia a luat unul dintre mesajele codificate şi l-a comparat cu cel găsit de ei, privind când la unul, când la celălalt.

— Este acelaşi cod, Niles. Şi acelaşi scris.

Niles a cercetat şi el bileţelele, cu mai multă atenţie decât soţia sa.

Susan a văzut-o pe Lydia uitându-se preocupată la mesajele descifrate. Lydia înţelesese că schimbul de mesaje era mult mai mult decât trimiterea de informaţii. Bănuiala i s-a adeverit când femeia i-a pus mâna pe braţ şi a întrebat-o:

— Ollie era soţul tău?

— Nu, a spus ea, cu pieptul prins parcă într-un cleşte. N-a reuşit să fugă din Franţa.

— Îmi pare tare rău, a spus Lydia încet.

După o pauză lungă, Niles s-a întors spre Susan şi a întrebat-o:

— Poţi să citeşti mesajul?

— Nu ştiu, a spus Susan. Aveam o carte de coduri, dar s-a pierdut în timpul bombardamentelor, a spus ea şi a răsuflat adânc. Cred că aş putea să-l descifrez cu ajutorul celorlalte mesaje.

— Va trebui să-i informăm pe cei de la CCG, a spus Niles.

— Nici gând! a intervenit Lydia.

Femeia s-a uitat la ce mai rămăsese din porumbel, apoi a început să strângă cu grijă bileţelele de pe măsuţă şi să le pună în cutia de tablă a lui Susan, inclusiv pe cel găsit