au fost cauzele reale – pentru că atunci când strada Himmel s-a trezit mai târziu, în iulie, un soldat întors acasă a fost descoperit mort. Se spânzurase de una dintre grinzile dintr-o spălătorie de lângă Frau Diller’s. Încă un pendul uman. Încă un ceas oprit.

Proprietarul neglijent lăsase uşa deschisă.

24 IULIE, 6.30 DIMINEAŢA În spălătorie era cald, grinzile erau solide, iar Michael Holtzapfel a sărit de pe scaun ca într-o prăpastie.

Atât de mulţi oameni mă urmăreau în acea perioadă, îmi strigau numele, mă rugau să îi iau cu mine! Şi apoi mai era şi micul procentaj al celor indiferenţi care mă chemau şi şopteau cu glasurile lor încordate.

– Ia-mă! spuneau ei şi nimic nu îi putea opri.

Erau înfricoşaţi, fără îndoială, dar nu le era teamă de mine. Exista teama de a rata şi de a trebui să se înfrunte pe sine încă o dată, şi lumea, şi pe cei ca voi.

Nu puteam face nimic.

Aveau prea multe mijloace, erau prea inventivi – şi, când reuşeau, indiferent de metoda aleasă, nu aveam cum să-i refuz.

Michael Holtzapfel ştia ce făcea.

S-a sinucis pentru că voia să trăiască.

 

Bineînţeles, nu am văzut-o deloc pe Liesel Meminger în acea zi. Ca de obicei, m-am sfătuit singură că eram mult prea ocupată ca să rămân pe strada Himmel pentru a auzi ţipetele. Este destul de rău când oamenii mă surprind asupra faptului, aşa că am luat fireasca decizie de a-mi face ieşirea din scenă în soarele matinal.

Nu am auzit vocea femeii care a explodat când a găsit trupul atârnat şi nici sunetul picioarelor care alergau şi al celor care veneau şi rămâneau cu gura căscată şi cu răsuflarea întretăiată. Nu l-am auzit pe bărbatul costeliv care murmura în barbă:

– Ce păcat, e strigător la cer…

Nu am văzut-o pe Frau Holtzapfel întinsă pe jos pe strada Himmel, cu braţele răsfirate, cu chipul care urla într-o disperare deplină. Nu, nu am descoperit toate acestea decât atunci când m-am întors câteva luni mai târziu şi am citit ceva numit Hoţul de cărţi. Mi s-a explicat că, în cele din urmă, Michael Holtzapfel a fost doborât nu din cauza mâinii accidentate sau a vreunei alte răni, ci din cauza vinei de a fi supravieţuit.

În zilele de dinaintea morţii sale, fata înţelesese că el nu dormea şi că fiecare noapte îi era otrăvită. Deseori, mi-l închipui zăcând treaz, transpirând în cearşafurile de zăpadă sau având în faţa ochilor imaginea picioarelor schilodite ale fratelui său. Liesel a scris că, uneori, a fost cât pe ce să-i spună despre propriul frate, aşa cum i-a zis şi lui Max, dar părea a fi o mare diferenţă între o tuse prelungită şi două picioare nimicite. Cum consolezi un om care a văzut astfel de lucruri? Cum îi spui că Führerul era mândru de el, că Führerul îl iubea pentru ce a făcut la Stalingrad? Cum ai putea măcar îndrăzni? Nu poţi decât să-l laşi pe el să vorbească. Paradoxul, desigur, este că astfel de oameni păstrează cele mai importante cuvinte ale lor pentru după aceea, când cei din jur sunt destul de ghinionişti ca să le găsească. Un bilet, o propoziţie, o întrebare chiar sau o scrisoare precum cea din strada Himmel, din iulie 1943.

MICHAEL HOLTZAPFEL: ULTIMUL ADIO

„Dragă mamă,

Vei putea vreodată să mă ierţi? Pur şi simplu, nu mai puteam suporta. Mă întâlnesc cu Robert. Nu-mi pasă ce zic blestemaţii de catolici despre asta. Trebuie să fie un loc în rai pentru cei care au fost unde am fost eu. Ai putea crede că nu te iubesc din cauza a ceea ce am făcut, dar te iubesc.

Michael al tău”

Hans Hubermann a fost cel rugat să-i dea vestea lui Frau Holtzapfel. Stătea în pragul casei sale şi ea a citit pe faţa lui ce se întâmplase. Doi fii în şase luni.

Cerul de dimineaţă strălucea în urma bărbatului, în timp ce femeia de sârmă trecu pe lângă el. Alergă plângând spre grupul de pe strada Himmel. Rosti numele lui Michael de mai mult de douăzeci de ori, dar Michael răspunsese deja. Potrivit hoţului de cărţi, Frau Holtzapfel strânse trupul în braţe aproape o oră. Apoi, se întoarse în soarele orbitor din strada Himmel şi se aşeză jos. Nu se mai putea tine pe picioare.

De la distanţă, oamenii priveau. Era mai uşor de la depărtare.

Hans Hubermann se aşeză lângă ea.

Îşi puse mâna pe a ei şi ea se lăsă pe spate, pe pământul tare. Ţipetele ei umplură strada.

 

Mult mai târziu, Hans a condus-o cu o istovitoare grijă pe poarta din faţă şi în casă. Şi, indiferent de câte ori încerc să văd scena altfel, nu reuşesc…

Când mi-i imaginez pe femeia înnebunită şi pe bărbatul înalt şi cu ochi de argint, în bucătăria din strada Himmel numărul 33 încă mai ninge.

Făuritorul de război

Se simţea mirosul de coşciug din lemn proaspăt tăiat. Rochii negre. Pungi cât nişte valize sub ochi. Liesel stătea cu ceilalţi, pe iarbă. Îi citi lui Frau Holtzapfel chiar în acea după-amiază. Purtătorul de vise, preferata vecinei sale.

Într-adevăr, a fost o zi plină.

27 IULIE 1943 Michael Holtzapfel a fost înmormântat şi hoţul de cărţi i-a citit celei îndurerate. Aliaţii au bombardat Hamburgul – şi, referitor la acest subiect, este un noroc că am cumva puteri supranaturale. Nimeni altcineva nu putea duce aproape 45 000 de oameni într-un timp atât de scurt. Nici într-un milion de ani omeneşti.

La vremea aceea, nemţii începeau să plătească în adevăratul sens al cuvântului. Genunchii mici şi cu bube ai Führerului