— Ştiu, Bram…

— Fie că este sau nu o violare a contractului, tu va trebui să-l instruieşti. Tonfierar, ai încredere în intenţiile lui, dar pune-i la îndoială raţionamentul. Învaţă de la Locuitorul Reţelei, dar nu te încrede în el, până nu ai un contract.

— Îmi dai voie? interveni Louis.

— Vorbeşte!

— Tonfierar, Protectorii provoacă imense daune atunci când se luptă. Bram şi perechea lui au rezolvat o problemă: Protectorii ce au în grijă Zidul de Margine sunt acum din specia Munţilor Răsturnaţi. Noi avem nevoie de ei acolo. Am să-ţi arăt de ce, când vom ajunge…

Mirosul.

— … când vom ajunge înapoi pe navă. Era arborele vieţii.

— Scoate-mă de aici, Tonfierar. Eu nu pot sta aici!

— Louis Wu, tu eşti mult prea tânăr pentru a fi sensibil la mirosul rădăcinilor. În plus, aici este foarte slab.

— Din contră, sunt mult prea bătrân! Rădăcina mă va ucide! — Louis se rostogoli în genunchi. Nu putea să-şi folosească braţul drept. — Ultima oară când am mirosit aşa ceva, abia am scăpat.

Cu ajutorul Acolitului, se ridică în picioare şi se îndreptă cu greu spre discul de păşit.

Învinsese o dată dependenţa de curent. Miasma arborelui vieţii îi afectase altă dată mintea, dar reuşise, de asemenea, s-o învingă. Cu unsprezece ani în urmă, fusese mult mai puternic. Numai un dependent de curent reformat putuse să scape de aşa ceva.

O mână amintind de nişte şiraguri de castane îl prinse de încheietură.

— Louis Wu, l-am auzit folosind trei coarde şi l-am urmat prin fiecare. Una duce la o cursă si o ascunzătoare de arme, una la o cădere din tavan, iar ultima ne-a adus unde am luptat. Întregi câmpuri de arborele vieţii cresc acolo, iar un soare artificial…

Louis începu să râdă. Mirosul arborelui vieţii îi pătrunsese în creier, iar calea de ieşire ducea acolo unde el luptase cu Teela Brown!

Tonfierar îl examina atent.

— Prea bătrân, dar ţi s-a întâmplat ceva. Bram încerca să râdă şl el. Suna îngrozitor.

— Am văzut înregistrări. Nanotehnologie. Experimente furate de pe Pământ, furate din nou, achiziţionată de trustul Produse Generale de la un hoţ de pe Fafnir. Este autodocul Păpuşarului, Louis!

Vocea lui nu i se mai potrivea, plămânii nu-l mai ajutau, dar încercă să râdă.

— Optzeci de falani, Louis. Nouăzeci. Nu mai mult. Adu-ţi aminte de mine!

Tonfierar şi Acolitul îl priveau amândoi pe Louis Wu. Mirosul era în nările lui, dar nu-l mai deranja. Mintea îi rămăsese intactă. Dar asta însemna…

— Eram foarte bolnav, le povesti el. Autodocul trebuie să mă fi vindecat în întregime. A schimbat totul. Fiecare celulă…

Bram avea dreptate. Douăzeci de ani, cel mult douăzeci şi cinci.

— Ai putea deveni un Protector, spuse Tonfierar.

— Este doar o opţiune.

Bram murise. Poate că un Protector era în stare să-şi oprească inima la comandă. Ultimele lui cuvinte fuseseră suspect de potrivite.

— Este o opţiune, repetă Louis.

Energia se scursese din el aproape complet.

— Eşti bolnav, spuse Tonfierar.

Kzinul îl ajută să se întindă. Mâinile noduroase ale lui Tonfierar îl consultau. Medkitul portabil nu vindecase nimic în mod miraculos. Rămăseseră aceleaşi probleme la tendoane, la mezenter, la un popliteu. Umărul i se umflase în jurul a patru răni destul de adânci. Braţul lui Tonfierar era într-o stare şi mai rea, umflat şi imobilizat într-o atelă, dar Protectorul îl ignora.

— Nu îţi cunosc specia. Dar nu cred că vei putea merge şi curând vei avea febră mare. Louis, ce-ai face tu, în mod normal, pentru a te trata?

— Aş reveni la navă. Aş intra în autodoc. Vindecă orice.

Tonfierar se îndepărtă, luându-l pe Kzin cu el. Reveniră curând. Îl ridicară pe Louis şi-l aşezară din nou. Rămase lungit, dar puţin ridicat în aer.

— Asta o să te transporte. Semnalează uşa magică. Protectorul Demon inventase targa? Nu, ei plecaseră după o platformă de transport şi după frânghii, ca s-o tragă.

— Nu pot cânta limbajul de programare al Ultimului, spuse Louis.

— Suntem prizonieri?

— Nu chiar.

Îl lăsară jos.

— Louis, ce trebuie să fac pentru a-mi găsi fiul? întrebă Tonfierar.

— Oh… tanj! Am uitat complet de Kazarp. O mai fi rămas prin preajma Ţesătorilor? Mai avea rude în zonă?

— Eram împreună cu Oamenii Nopţii când am fost adus aici. Ei pot să-l înapoieze mamei sale. Teama mea este că s-ar putea să mă fi urmat.

— Ah, la naiba! Nu, aşteaptă, ar fi trebuit ca tu să-l fi mirosit. Cunoaşterea semenilor este implantată în creierele voastre. Tonfierar, el mă va recunoaşte. Mai bine trimite-mă pe mine. Nu te duce tu singur.

— Îmi dau seama că l-aş înspăimânta. Louis, să încerc să cânt secvenţe la-ntâmplare?

— Şi cum să le testezi? Bram a pus capcane. Tonfierar, nu avem nevoie de discurile de păşit. Am mai ajuns o dată la Ac, mergând pe jos, fără ajutorul Ultimului. Am săpat un tunel. Acesta este încă la locul lui.

— Cât durează?

— Câteva zile. Tu va trebui să mă cari. Avem nevoie de apă şi alimente.

— Există apă la ferma arborelui vieţii, spuse Tonfierar. Alimente… El şi Acolitul porniră spre corpul lui Bram, dar după câţiva paşi se opriră.

— Am fost învăţat că alţii nu trebuie să mă vadă mâncând, spuse Protectorul.

— Nu este încă un cadavru, observă Acolitul.

— Prieten al învăţătorului meu, puţini sunt cei care vor să discute probleme de bucătărie cu Oamenii Nopţii, dar văd că tu ai un interes. Noi putem mânca şi morţii proaspeţi. Adesea, preferăm asta, dar unii sunt prea tari la început, iar acesta a fost şi Protector. Aş putea să-l pun pe o a doua platformă de transport şi să-l trag cu o frânghie mai lungă…

— Mi-este foame acum, Tonfierar. N-am să te ofensez dacă am să mănânc în prezenţa ta.

— Ia tot ce ai nevoie.

Louis se întoarse cu spatele, pentru a nu fi martor la ceea ce avea să urmeze, dar nu se abţinu să nu zâmbească. Sunetele spuneau toată povestea. Un pui de Kzin trebuia să lupte pentru hrana sa. Acum, Acolitul încerca să-şi smulgă porţia greu câştigată din corpul lui Bram.

Acum, îşi utiliza wtsaiul său, sau thukul!, şi avea să se retragă cu