Niles a făcut ochii mari.

— Lydia...

Femeia s-a uitat la soţul său.

— Te-ai convins că acesta e porumbelul lui Susan şi că mesajele erau pentru ea?

Niles a ezitat puţin.

— Da, dar...

— Toate astea îţi aparţin ţie, draga mea, a spus Lydia, întrerupându-şi soţul, după care i-a înmânat lui Susan cutia de tablă şi pe cea de plastic.

Susan s-a uitat în ochii ei.

— Mulţumesc.

— Bine, Lydia, dar... a început Niles.

Lydia s-a întors spre el.

— Îţi mai aminteşti scrisorile pe care mi le-ai scris când erai în armată?

Niles s-a fâstâcit.

— Ce-ai zice ca scrisorile alea să fie citite de toată lumea?

Niles s-a îmbujorat la faţă. Pe gât i-au apărut pete roşii.

Lydia l-a bătut uşor cu palma pe genunchi.

— Iar dacă sufli vreun cuvinţel despre asta, o să am grijă ca o copie a scrisorilor drăguţe pe care mi le trimiteai ca flăcău să ajungă în mâinile prietenilor tăi de la club.

Capitolul 57 EPPING, ANGLIA

Susan s-a oprit de două ori pe drumul de întoarcere ca să-şi şteargă ochii înlăcrimaţi. În maşina parcată pe marginea drumului, se uitase lung la oscioarele din cutia aşezată pe scaunul de lângă ea. În cutie era şi mesajul de la Ollie. În acele clipe când trecutul înfrunta prezentul, capul i se învârtea, iar inima îi galopa.

A ajuns acasă hotărâtă ca Ducesa să-şi găsească liniştea de veci aşa cum se cuvenea. A plecat apoi spre pădure cu rămăşiţele porumbiţei şi cu o lopăţică de grădină, dar până la urmă nu a lăsat-o inima să sape pământul. Trebuia mai întâi să descifreze ultimul mesaj, măcar atâta putea face pentru ea – să ducă la bun sfârşit misiunea pentru care Ducesa îşi dăduse viaţa. Aşa că s-a întors acasă şi s-a apucat de lucru.

Timp de aproape o lună, Susan s-a străduit fără încetare să decodeze mesajul. Şi-a petrecut zilele şi nopţile aplecată asupra şirurilor de litere. În disperarea sa de a traduce bileţelul de la Ollie, aproape că a uitat să mănânce şi să doarmă. Epuizată, a început să aţipească la masa din bucătărie. Atunci s-a hotărât să pună ceasul de fiert ouă să sune când trebuia să facă o pauză. Cu toate astea, fie mintea nu îi mai mergea atât de bine acum, la bătrâneţe, fie Ollie folosise altfel de cuvinte. După atâtea săptămâni în care îşi storsese creierul, reuşise să descifreze un singur cuvânt care apărea în toate mesajele: Susan. Se temea că nu avea să dezlege mesajul lui Ollie şi că Ducesa urma să rămână de-a pururi în purgatoriu, în sarcofagul ei mic de plastic ascuns în vreun sertar.

În timp ce se chinuia cu şirurile de litere, înlăuntru ei creştea tot mai mult o veche suferinţă. Simţea că inima ei rănită, pe care abia o peticise de-a lungul anilor, începe iar să i se frângă. Şi, odată cu durerea din piept, sentimentul neaşteptat că nu îi era credincioasă lui Duncan. Gândurile ei toate erau îndreptate spre Ollie.

Îl cunoscuse pe Duncan după terminarea războiului, când îşi terminase studiile şi primise un post de profesor de ornitologie la universitate. Duncan, profesor la politehnică, îi făcuse curte în pofida dezinteresului pe care i-l arăta făţiş. El era însă perseverent, manierat şi, în opinia colegelor ei, un pretendent potrivit. După un an întreg în care îi refuzase invitaţiile la cină, în cele din urmă a acceptat. Ollie nu mai este, îşi spunea în gând, în timp ce Duncan, aşezat în faţa ei, savura friptura de pui cu mazăre.

Ţinea la el, în pofida înfăţişării lui banale şi firii previzibile. Dar cine era ea să facă mofturi la orice pretendent? La urma urmei, era „tipa aia ciudată cu porumbeii“, aşa cum o numeau uneori studenţii ei după ce aflau că antrenase porumbei voiajori pentru armată. După un an de curte asiduă, Duncan a cerut-o în căsătorie. Ea a primit. Poate pentru că nu dorea să-şi petreacă tot restul vieţii ca o pustnică. Sau poate pentru că trecerea timpului a făcut-o să se supună regulilor nescrise ale societăţii – să te căsătoreşti, să faci copii, să laşi ceva în urmă. În sufletul său însă, pur şi simplu acceptase că în viaţă cunoşti o singură iubire. Iar Ollie al ei nu mai era.

Dusese totuşi o viaţă bună. Pe deasupra, îi avea pe Clover şi pe nepoţi, Evie şi Hugh, care îi dovedeau că luase decizia corectă. Peste ani, Susan ajunsese să ţină la Duncan. Fusese un om de treabă, blând, protector. Şi îi aducea mereu fructe proaspete. „Sunt numai potasiu“, îi spunea el de fiecare dată când îi aducea un mănunchi de banane. Din toate punctele de vedere, Duncan fusese un soţ atent şi cumsecade. Dar Susan nu a mai simţit niciodată fluturi în stomac, aceia îşi luaseră zborul în toamna lui 1940. Fără să se mai întoarcă vreodată.

În septembrie, Susan se obişnuise deja cu gândul că nu putea să citească mesajul lui Ollie. Fără cartea de coduri, era pierdută. Pe deasupra, probabil că specialiştii de la Bletchley Park şi GCHQ descifraseră deja mesajul de câteva săptămâni, dar erau prea stânjeniţi ca să îl dea publicităţii. S-a dovedit însă că se înşelase când în ziar a apărut un nou articol. Nu era deosebit de cele dinainte, mulţumindu-se să prezinte încă o dată descoperirea pe care Googins o făcuse în şemineul său, cu o singură excepţie. Articolul acesta menţiona faptul că experţii celor două centre erau în continuare perplecşi şi publica o copie a mesajului codificat de Ollie:

QUYTV SODLC SKDFN SKLFE ZIEPQ DJRNV SKWNF DOIWV JLDWP

AWXPD MCJKW RSUEW WQXZX YMSQR PLNVX SQMCI QYDSX POLRT

SKFRY XVCTR LKJHG SDFGH OIUYT QWEDR KNVDG WDCYG ZDTUO

— Dumnezeule! a exclamat Susan în timp ce se pregătea să muşte din felia de pâine prăjită unsă cu unt.

A citit articolul de două ori, incapabilă să priceapă că mesajul