În ciuda acestei înfrângeri, comuniştii germani au încercat să preia puterea şi în alte oraşe. Punctul culminant al tulburărilor a fost marcat de proclamarea la München, în ziua de 7 aprilie 1919, a unei Republici Socialiste a Bavariei. La directivele lui Lenin şi urmând modelul sovietic, programul revoluţiei müncheneze prevedea înarmarea muncitorimii, exproprierea băncilor, confiscarea pământurilor „culacilor” şi crearea unei poliţii politice împuternicită cu luarea de ostatici. Strategia utilizată nu ţinea însă cont de respectul înnăscut al muncitorilor germani pentru stat şi proprietatea privată. Şi această acţiune a comuniştilor germani a eşuat.

Singura ţară în care comuniştii au înregistrat un succes – de altfel temporar – a fost Ungaria. Explicaţia acestui succes trebuie pusă pe seama naţionalismului şi mai puţin a principiilor socialiste.

În Ungaria, care se numărase printre învinşii primului război mondial, s-a format spre sfârşitul anului 1918 un guvern de orientare liberală. Ca reacţie la atribuirea de către Aliaţi a Transilvaniei, regiune populată de o importantă minoritate maghiară, statului român, guvernul liberal a cerut sprijinul comuniştilor. Liderul comunist ungar, Béla Kun, trimis de sovietici cu însărcinarea oficială de a organiza repatrierea prizonierilor ruşi de război, era în realitate agentul Moscovei. Liberalii i-au propus lui Kun, aflat în închisoare pentru agitaţie comunistă, formarea unui guvern de coaliţie, în speranţa că participarea comuniştilor la guvernare avea să le aducă sprijinul Armatei Roşii împotriva României. Noul guvern, dominat de comunişti şi condus de Béla Kun, a promovat reforme sociale şi economice radicale, recurgând la teroare ca armă politică. În aprilie 1919, când românii au invadat Ungaria, sovieticii nu au intervenit. Dezamăgirea ungurilor nu avea margini. Kun a fost nevoit să fugă, iar puterea a fost preluată de un guvern avându-l în frunte pe amiralul Mikloş Horty, personalitate conservatoare şi anticomunistă.

Planul lui Kun de a organiza o revoluţie în Austria vecină nu avea să se mai materializeze.

Astfel, cele trei tentative revoluţionare puse la cale în Europa Centrală, într-un context care părea extrem de propice, au eşuat. Moscova, care salutase în fiecare din aceste încercări începutul unei revoluţii mondiale, investind cu generozitate în ele bani şi resurse umane, nu câştigase nimic. Proletariatul şi ţărănimea din Europa se dovedeau făcute din alt aluat decât cele din Rusia. Iniţiativele sovietice în Europa Centrală au avut un rezultat contrar celui scontat, discreditând comunismul şi deschizând drumul naţionaliştilor extremişti. „Principala urmare a acestei politici greşite,” scrie Neil Melnnes, „a fost înspăimântarea claselor conducătoare şi a unei bune părţi a claselor mijlocii din Occident, care, confruntate cu spectrul revoluţiei, au găsit în fascism un răspuns contrarevoluţionar pe măsura modelului bolşevic.”

În martie 1919, responsabilitatea operaţiunilor de subversiune externă, deţinută până atunci de comisariatul pentru afaceri externe, a trecut în seama Internaţionalei Comuniste. Noul organism a luat naştere în urma unui congres convocat în grabă. Reprezentanţii „proletariatului internaţional” care au luat parte la acest congres erau fie comunişti ruşi, fie cetăţeni străini care trăiau în Rusia; din cei treizeci şi cinci de delegaţi, numai cinci veneau din străinătate şi doar unul avea mandatul propriei organizaţii. Fondatorii îşi puneau speranţe foarte mari în noua Internaţională. Zinoviev, numit de Lenin preşedinte al Cominternului, declara entuziast în vara lui 1919:

Mişcarea noastră se extinde cu o rapiditate ameţitoare, aşa încât putem afirma cu încredere: peste un an vom fi uitat deja că Europa a trebuit să lupte pentru comunism, pentru că peste un an întreaga Europă va fi comunistă. Bătălia pentru comunism va cuprinde apoi America şi poate chiar Asia şi alte părţi ale lumii.

În primul an Comintern-ul a existat doar pe hârtie. El avea să devină o organizaţie cu capacitate operaţională şi financiară deplină abia după cel de-al doilea congres, ţinut în vara anului 1920. Comuniştii şi simpatizanţii străini au fost de această dată mult mai bine reprezentaţi: au luat parte 217 delegaţi din treizeci şi şase de ţări. După ruşi, care alcătuiau o treime din numărul participanţilor, cele mai numeroase delegaţii erau cele ale Germaniei, Italiei şi Franţei. Programul bolşevic a întâmpinat o rezistenţă considerabilă din partea delegaţilor străini, însă în cele din urmă ruşii aproape că şi-au impus strategia. Veştile despre înaintarea Armatei Roşii spre Varşovia, parte a unei campanii pe care comuniştii o considerau începutul cuceririi Europei, au creat în cadrul congresului o atmosferă de euforie. Cuprins de un adevărat delir revoluţionar, Lenin îi telegrafia la 23 iulie 1920 lui Stalin, aflat în Ucraina:

Situaţia din Comintern strălucită. Zinoviev şi Buharin cred, ca şi mine, că trebuie stimulată neîntârziat starea revoluţionară din Italia. Personal, consider că în acest scop ar trebui să se treacă la sovietizarea Ungariei şi, poate, a Cehoslovaciei şi României.

Mesajul ieşit din comun al lui Lenin trebuie plasat în contextul deciziei luate la începutul lunii iulie 1920, în plin război cu Polonia, de a se înfăptui revoluţia în vestul şi sudul Europei. În septembrie 1920, într-un discurs rostit la o întrunire secretă a liderilor bolşevici, discurs scos la lumină în 1992, Lenin dezvăluia decizia Politburoului de a se folosi conflictul cu Polonia ca un pretext pentru o ofensivă spre centrul Europei.

Războiul polono-sovietic a fost declanşat de Polonia. Pilsudski, care în timpul războiului civil păstrase o poziţie de neutralitate pentru a per mite Armatei Roşii să îl înfrângă pe Denikin, a început după căderea generalului pregătirile în vederea războiului cu Rusia Sovietică. Intenţia lui nu era de a răsturna guvernul sovietic, ci de a cuceri Ucraina şi de a crea astfel un stat tampon între Polonia şi Rusia. După încheierea unui tratat secret cu liderul naţionalist Semion Petliura, o forţă comună polono-ucraineană a trecut la sfârşitul lunii aprilie frontiera cu Ucraina Sovietică, înaintând spre Kiev. Aşa cum se prezentau lucrurile, polonezii erau indiscutabil agresorii. Izvoare sovietice indică totuşi că Armata Roşie era pregătită să atace Polonia înainte de intrarea polonezilor în Ucraina, din motivele pe care le-am văzut expuse în discursul lui Lenin din septembrie 1920.

Atacatorii au reuşit să împingă înapoi forţele Armatei Roşii. La 7 mai, polonezii au ocupat Kiev-ul: era, se pare, a cincisprezecea schimbare de