regim care avea loc în capitala ucraineană după prăbuşirea ţarismului. Soarta războiului s-a întors însă curând în defavoarea polonezilor. Ucrainenii nu s-au ridicat împotriva bolşevicilor, aşa cum aşteptau polonezii, în Rusia Sovietică, în schimb, invadarea Ucrainei a provocat o explozie de patriotism, chiar şi anticomuniştii alăturându-se regimului pentru a apăra ceea ce ei considerau a fi o parte integrantă a patrimoniului rus. La începutul lui iunie, cavaleria lui Budionîi a străpuns liniile poloneze. La scurt timp, invadatorii au fost puşi pe fugă şi Armata Roşie s-a apropiat de frontierele etnice ale Poloniei. Îngrijorat de perspectiva pătrunderii Armatei Roşii pe teritoriul polonez, lordul Curzon, ministrul de externe al Marii Britanii, a cerut ruşilor să încheie pacea, avertizând că invadarea Poloniei avea să atragă după sine intervenţia Angliei şi a Franţei.

Politburo-ul se afla în faţa unei decizii istorice. După cum avea să explice ulterior Lenin, zdrobirea forţelor albe marcase încheierea fazei „defensive” a războiului împotriva Aliaţilor (Albii fiind, din punctul de vedere al liderului bolşevic, simpli pioni ai puterilor aliate):

 

Astfel… am ajuns la convingerea că atacul militar aliat împotriva noastră s-a încheiat, că războiul defensiv împotriva imperialismului s-a încheiat cu victoria noastră… (Vă rog să nu notaţi totul, lucrurile pe care vi le spun nu sunt destinate publicului)… O nouă sarcină stă în faţa noastră… Putem şi trebuie să profităm de situaţia militară pentru a trece la un război ofensiv… Nu am formulat în rezoluţia oficială a Comitetului Central… [Am aliat] că, într-un fel, în apropiere de Varşovia se află nu doar cartierul general al guvernului burgheziei poloneze, al republicii capitalului, ci chiar centrul întregului sistem contemporan al imperialismului internaţional şi că sunt întrunite condiţiile pentru a zgudui din temelii acest sistem şi a ne lărgi sfera de acţiune politică în Germania şi Anglia.

 

Această înşiruire de remarci incoerente demonstrează convingerea lui Lenin că în vara anului 1920 Germania şi Anglia se aflau în faţa unei revoluţii. Lenin credea, de altfel, că Ungaria şi Cehoslovacia erau şi ele în pragul unei explozii sociale. Concluzia lui: „Dacă Polonia devine un stat sovietic… Tratatul de la Versailles… şi odată cu el întregul sistem internaţional apărut după înfrângerea Germaniei vor fi lichidate. Era chiar obiectivul pe care Hitler şi Stalin aveau să îl atingă nouăsprezece ani mai târziu.

Trecând peste obiecţiile lui Troţki şi ezitările comandanţilor militari, Lenin şi-a convins colaboratorii să ignore avertismentele lordului Curzon şi să declanşeze ofensiva împotriva Varşoviei. La 22 iulie, Armata Roşie a primit instrucţiuni să ocupe capitala poloneză până la 12 august. A fost creat chiar un Comitet Revoluţionar Polonez, alcătuit din cinci membri şi însărcinat cu administrarea viitoarei Polonii sovietice.

În acest context şi-a deschis lucrările Congresul al II-lea al Cominternului. În sala principală a dezbaterilor era expusă o hartă a zonei de operaţiuni, pe care se marca zilnic, în aplauzele delegaţilor, înaintarea Armatei Roşii.

Lenin urmărea prin organizarea acestui congres trei obiective. Primul era crearea de partide comuniste în toate ţările europene, fie pornind de la zero, fie reunind elementele cele mai radicale din partidele socialiste existente. Conform rezoluţiilor congresului, noile partide afiliate trebuiau să se supună unei „discipline de fier, militare” şi să manifeste „o încredere tovărăşească deplină” în deciziile centrului – mai precis, ale Moscovei, în al doilea rând, spre deosebire de Internaţionala a II-a, Socialistă, care era structurată ca o federaţie de partide independente şi egale, Comintem-ul urma să fie un organism centralizat, un „Partid Comunist unic, cu filiale în diferite ţări”, după cum se exprimase Zinoviev. Comitetul Executiv al Comintemului alcătuia o secţie în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Rus, ale cărui ordine trebuia să le aducă la îndeplinire fără crâcnire. În al treilea rând, partidele comuniste afiliate aveau sarcina de a se infiltra în parlamentele şi sindicatele din ţările respective şi de a prelua controlul acestora. Obiectivul final al Cominternului era declanşarea „insurecţiei armate” împotriva tuturor guvernelor existente.

Unele din propunerile lui Lenin s-au lovit de opoziţia delegaţilor. Mai ales comuniştii occidentali obiectau faţă de ideea de participare la alegeri şi colaborare cu sindicatele, convinşi că o asemenea tactică nu ar fi făcut decât să le scoată la iveală slăbiciunea. Lenin a continuat să-şi susţină strategia, motivând că nucleele comuniste, oricât de mici, puteau manipula parlamentele şi sindicatele şi influenţa opinia publică. „Raportul de forţe” le era atât de defavorabil comuniştilor, încât singura strategie posibilă era exploatarea răbdătoare a celor mai mici disensiuni din tabăra inamică şi încheierea de înţelegeri conjuncturale cu toţi aliaţii potenţiali. Lenin a forţat, cu sprijinul lui Buharin, adoptarea unei rezoluţii care cerea partidelor comuniste afiliate „să participe la activitatea instituţiilor burgheze cu scopul de a le distruge dinăuntru”. Pentru a nu cădea pradă „cretinismului parlamentar” de care vorbea Marx, reprezentanţii comunişti erau datori să îmbine acţiunile din parlament cu activitatea ilegală. Conform rezoluţiei Congresului,

 

Niciun deputat comunist nu trebuie să uite că nu se află în parlament pentru a face compromisuri cu reprezentanţii celorlalte formaţiuni, ci pentru a lucra ca agitator al partidului, ca un soldat trimis în tabăra duşmanului spre a aduce la îndeplinire ordinele partidului. Deputaţii comunişti sunt răspunzători nu faţă de masa amorfă a alegătorilor, ci faţă de partidele comuniste din care provin, fie ele legale sau ilegale.

 

Înainte de a-şi încheia lucrările, Congresul al II-lea a adoptat un ultim document, cel mai important, care conţinea douăzeci şi una de „condiţii” pentru primirea în Comintern. Lenin, iniţiatorul documentului, formulase în mod deliberat respectivele condiţii în termeni inflexibili, astfel încât să le facă inacceptabile pentru socialiştii moderaţi, pe care nu îi dorea incluşi în noul organism. Iată care erau cele mai importante condiţii:

 

ARTICOLUL 2. Toate organizaţiile care fac parte din Comintern trebuie să-i excludă din rândurile lor pe „reformişti şi centrişti”.

ARTICOLUL 3. Comuniştii vor crea pretutindeni „organizaţii ilegale paralele”, care, în momentul decisiv, vor ieşi la lumină şi vor prelua conducerea revoluţiei.

ARTICOLUL 4. Vor desfăşura o propagandă intensă în rândul forţelor armate, pentru a preveni folosirea lor în interesul „contrarevoluţiei”{45}.

ARTICOLUL 9.