Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Totuşi, trebuie să recunosc ceva în privinţa acelui Führer.
Cu siguranţă, avea o voinţă de fier.
Nu lâncezea deloc când venea vorba de făurit războaie şi nici nu se dădea înapoi când venea vorba de exterminarea şi pedepsirea unei molime. În timp ce marea parte a lagărelor erau răspândite prin Europa, unele încă mai funcţionau chiar în Germania.
În acele lagăre, mulţi oameni erau puşi să muncească şi să meargă.
Max Vandenburg era un asemenea evreu.
Pe calea cuvintelorS-a întâmplat într-un oraş mic din patria lui Hitler.
Şuvoiul suferinţei era încă pompat bine mersi şi o părticică din el ajunsese acum în oraş.
Evreii erau puşi să mărşăluiască la periferia Münchenului şi, cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură şi merse pe lângă ei. Când soldaţii au îndepărtat-o cu forţa şi au dat cu ea de pământ, fata s-a ridicat şi a continuat.
Era o dimineaţă caldă.
O altă zi frumoasă pentru o paradă.
Soldaţii şi evreii au trecut prin mai multe oraşe şi acum soseau în Molching. Se poate să fi fost nevoie de mai multă muncă în lagăr sau era posibil ca mai mulţi prizonieri să fi murit. Indiferent de motiv, un lot proaspăt de evrei obosiţi era dus pe jos spre Dachau.
Ca întotdeauna, Liesel alergă spre strada München cu obişnuiţii privitori care gravitau în jurul convoiului.
– Heil Hitler!
Îl auzi pe primul soldat de departe şi se îndreptă spre el, prin mulţime, ca să întâlnească procesiunea. Vocea o uluia. Transforma cerul infinit într-un tavan chiar deasupra sa, iar cuvintele ricoşau, aterizând undeva pe podeaua de picioare târşâite ale evreilor.
Ochii lor.
Priveau strada mişcătoare şi, după ce Liesel găsi un loc bun, se opri şi îi studie. Răsfoi dosarul fiecărui chip, încercând să găsească o potrivire cu evreul care a scris Omul aplecat asupra mea şi Scuturătoarea de cuvinte.
„Păr ca penele, se gândi ea.
Nu, păr ca nişte rămurele. Aşa arată când nu a fost spălat. Uită-te după un păr ca rămurelele şi după ochi apoşi, şi o barbă de surcele.”
Doamne, erau atât de mulţi!
Atât de multe perechi de ochi muribunzi şi picioare sleite!
Liesel căută printre ele şi nu a fost neapărat o recunoaştere a trăsăturilor faciale ceea ce l-a dat de gol pe Max Vandenburg. Ci faţa lui – de asemenea, studiind mulţimea. Crispată de concentrare. Liesel simţi cum îi stă inima în loc când găsi singurul chip care privea direct spre spectatorii nemţi. Îi examina atât de atent, încât oamenii aflaţi de o parte şi de a alta a hoţului de cărţi au observat şi l-au arătat cu degetul.
– Şi ăla la ce se uită? zise o voce de bărbat de lângă ea.
Hoţul de cărţi păşi în stradă.
Niciodată, mişcarea nu fusese o asemenea povară. Niciodată, inima nu îi fusese atât de hotărâtă şi de mare ca acum în pieptul adolescentin.
Făcu un pas înainte şi rosti foarte încet:
– Mă caută pe mine.
Vocea îi pieri şi căzu undeva înăuntru. Trebuia să o regăsească, să o caute în profunzime, să înveţe din nou să vorbească şi să-i strige numele.
– Sunt aici, Max!
Mai tare.
– Max, sunt aici!
A auzit-o.
MAX VANDENBURG, AUGUST 1943 Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalţi evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata. Liesel.
Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă.
Chipul lui se înclină spre ea.
Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile.
– Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.
– Nu-mi vine să cred… Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel… Au pus mâna pe mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el.
Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o văzuse niciun soldat, iar Max o avertiză:
– Trebuie să-mi dai drumul, Liesel.
Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în continuare prin mizerie, foamete şi confuzie.
După un şir lung de paşi, primul soldat o observă.
– Hei! strigă el. Arătă cu biciul. Hei, fato, ce faci? Ieşi de-acolo!
Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi facă loc prin mulţimea densă de oameni. Îi îmbrânci la o parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui Max Vandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel.
Soldatul o înşfăcă.
Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele.
Putu să-i simtă oasele şi încheieturile degetelor. Îi maltratau pielea.
– Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea străzii, şi o zvârli spre zidul de spectatori germani.
Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi a aşteptat. A reintrat în convoi.
De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate.
În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă iarăşi spre ele.
De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă ea.
– Max, zise fata.
El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă:
– A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi.
Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum din mers.
Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu atât de simplu! Cuvintele trecură de