Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Data următoare când vorbi, întrebările îi ieşiră poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să facă totul.
– Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul tău am luat sămânţa?
Max Vandenburg rămase în picioare.
Nu căzu în genunchi.
Oamenii, evreii, norii se opriră cu toţii. Urmăreau.
Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul larg şi albastru, şi măreţ. Erau raze puternice – scânduri de lumină – căzând pretutindeni, minunat, pe stradă. Norii îşi arcuiau spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în mişcare.
– E o zi atât de frumoasă, zise el, iar vocea lui era fărâmiţată.
O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca asta.
Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajoasă să întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă.
– Tu eşti cu adevărat, Max?
O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu, îşi lăsă buzele să-i sărute palma.
– Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi plânse pe degetele ei.
Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei insolenţi stătea şi privea.
A fost biciuit.
– Max, plânse fata.
Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo:
„Max.
Boxer evreu.”
În sinea ei, spuse totul.
„Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când v-aţi bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela – băiatul cu pumni duri – şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti, Max? Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot…
Îţi aminteşti omul de zăpadă, Max?
Îţi aminteşti?
Din pivniţă?
Îţi aminteşti norul alb, cu inima gri?
Führerul încă mai coboară să te caute câteodată. Îi este dor de tine. Tuturor ne e dor de tine.”
Biciul. Biciul.
Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul.
Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi.
O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua în care îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să o plesnească peste faţă, dar niciuna din ele nu o făcuse. De această dată, nu a fost dezamăgită.
Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul.
– Liesel!
Cunoştea această persoană.
Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul galben.
– Liesel, ieşi de-acolo!
Hoţul de cărţi nu ieşi.
Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. Îi încălzea obrazul.
Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat:
– Steh’ auf!
Propoziţia succintă nu îi era adresată fetei, ci evreului. A fost dezvoltată.
– Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te…
Max se ridică anevoie în picioare.
Încă o flotare, Max.
Încă o flotare pe podeaua rece din pivniţă.
Îşi mişcă picioarele.
Merse în continuare, târându-le după el.
Picioarele i se clătinau şi atinse cu mâinile urmele biciului, pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au împins.
Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă spre stânga lui.
– Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. Tommy, hai odată! Îl ridică pe hoţul de cărţi de subsori. Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă.
Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele împietrite ale nemţilor, proaspăt scoase din cutiile lor. La picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se prăbuşească. O zgârietură aprinse un chibrit pe acea parte a feţei cu care se lovise de pământ. Pulsul i-o luă razna, arzându-i ambii obraji.
Mai departe pe stradă, putea vedea ca prin ceaţă picioarele şi călcâiele ultimului evreu care se îndepărta.
Faţa îi ardea şi avea o durere stăruitoare în braţe şi în picioare – o amorţeală dureroasă şi epuizantă în acelaşi timp.
Se ridică.
Îndărătnică, începu să meargă şi apoi să alerge pe strada München, pe urmele ultimilor paşi ai lui Max Vandenburg.
– Liesel, ce faci?!
Se eliberă de strânsoarea cuvintelor lui Rudy şi îi ignoră pe privitorii de la marginea străzii. Majoritatea era mută. Statui cu inimi care băteau. Poate spectatori în fazele târzii al unui maraton. Liesel strigă din nou, dar nu fu auzită. Avea părul în ochi.
– Te rog, Max!
După vreo treizeci de metri, exact când un soldat se răsuci, fata fu doborâtă. Mâini o înşfăcară din spate şi băiatul de la uşa vecină o doborî la pământ, făcând-o să aterizeze pe genunchi. El îi încasă pumnii ca pe nişte daruri. Mâinile ei osoase şi coatele au fost acceptate doar cu câteva gemete. Acceptă picăturile zgomotoase şi grosolane de salivă şi lacrimile ca şi cum ar fi fost o mângâiere pe chipul lui. Mai important însă, reuşi să o stăpânească.
Pe strada München, un băiat şi o fată erau îngemănaţi.
Stăteau încovoiau şi neconsolaţi pe stradă.
Împreună, priviră oamenii dispărând. Îi urmăriră dizolvându-se ca nişte tăbliţe mişcătoare în aerul umed.
MărturisiriDupă ce evreii nu se mai văzură, Rudy şi Liesel se desprinseră unul de celălalt, iar hoţul de cărţi nu zise nimic. Nu existau răspunsuri pentru întrebările lui Rudy.
Liesel nici nu se duse acasă. Se îndreptă oropsită spre gară şi îl aşteptă pe papa timp de ore întregi. La început, Rudy stătu cu ea, dar, pentru că Hans mai avea o jumătate de zi până să ajungă acasă, se duse după Rosa. La întoarcere spre gară, el îi povesti ce se întâmplase şi, când ajunse, Rosa nu o întrebă nimic pe fată. Deja pusese totul cap la cap şi doar stătu lângă ea şi, în cele din urmă, o convinse să se aşeze. Aşteptară împreună.
Când papa a aflat, a scăpat geanta şi a dat un şut aerului din Bahnhof.
Niciunul dintre ei nu mâncă în acea seară. Degetele lui papa profanară acordeonul, ucigând cântec după cântec, indiferent cât de mult încerca să-i iasă bine. Nimic nu mai mergea.
Timp de trei zile, hoţul de cărţi zăcu în pat.
În fiecare