Nu mi-a răspuns decît după cîteva luni, cu o tristețe posomorîtă, dar cu toate puterile adunate în ea și reduse la esența credinței, și nu la idei despre credință. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu știu; un singur lucru știu, pe care tu nu-l înțelegi acuma, zăpăcit cum ești de învățătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă și mă prinsese bine, uitasem de cîtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les Misérables, tocmai îl terminasem în acele zile și simțeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei și eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil cînd poliția îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnașul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopții și în cele din urmă doar îl jefuise și fugise dimineața cu argintăria în traistă. „Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit și încă ceva, iată, a uitat să ia și sfeșnicele”, și zicînd acestea s-a întors din prag, a revenit cu prețioasele obiecte de rugăciune și i le-a vîrît în desagă. Zîmbeam. Îmbătrînind, gîndeam, unii oameni se agață de lucruri, dar alții se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă și interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptățeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiție adîncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o și răspîndea. Credința era ceva secundar.

Mama, văzîndu-mă zîmbind, se învîrtea pe lîngă mine și, prins de un elan, dar rîzînd, i-am povestit scena și i-am tradus și pasajul de șoc. „Și tu de ce rîzi?” m-a întrebat. „Așa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaș nu numai de lanțurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieții, ci și de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănțuiseră sufletul.” „Așa a făcut și Isus”, mi-a răspuns ea și după o tăcere și-a continuat gîndul ei, că nu știe dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar știe cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre.

Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în față, ce păcate ai făcut tu? Ce înțelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să știi, altfel nu ți-ar fi atît de frică să-l faci! Ai omorît pe cineva sau ai vrut să-l omori? Ți-ai omorît bărbatul ca să trăiești cu altul? Ce ești tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă pe cap și a înroșit baia cu sîngele lui? Trezește-te și răspunde-mi sau, dacă nu poți acum, începe prin a te gîndi și, într-o zi, tot gîndindu-te, o să poți să-ți răspunzi și să-mi spui și mie…”

Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearșaf, cu mișcări care nu se mai sfîrșeau, cu bărbia în piept, posomorîtă și mîhnită. N-avea de gînd să-mi răspundă și mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi și mie, dar să nu vorbești de decalog: să nu furi, să nu minți, astea le știu. Tu nu minți și nici nu furi și nici nu-ți nesocotești părinții. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simți că ai fost pedepsită fiindcă ai mușcat din măr? De-aia nu crîcnești tu și muncești de dimineața și pînă seara, ca să-ți cîștigi pîinea cu sudoarea frunții, cum a zis Dumnezeu cînd v-a prins că ați mîncat din pomul cunoștinții binelui și răului? Și eu îți spun ție că e mai bine că ați mîncat din acel pom, abia atunci ați devenit ființe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineața și pînă seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, așa se mai distrează și el văzînd cum unii îl înjură, alții ucid, alții se îmbată ca porcii și grohăiesc… Crezi că îi pedepsește pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocrotește pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplătește și nu prigonește pe nimeni, ne lasă liberi – și în fața virtuții și în a păcatului – și numai tîmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat și să-i fie numele binecuvîntat». Dumnezeu nu i-a dat și nu i-a luat nimic, aici e toată chestia, și ticăloșii înțeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi și sînt mai simpatici decît virtuoșii, ceea ce explică atracția pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Cînd se adună cîțiva inși la un loc, despre cine vorbesc cu admirație? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaș, fiindcă e vesel, știe ce e băutura (și i-a învățat și pe alții), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulți dintre ei nici nu-l ascultă la lecții și cînd îl ascultă și o încurcă îl ajută cu bunăvoință, îi pun întrebări care conțin în ele și răspunsul), n-are griji în ceea ce privește viitorul, o să-și ia toate examenele și o să ajungă departe. El a înțeles că blestemul cu cîștigarea pîinii prin sudoarea frunții e o invenție și că în viață orice ocupație e bună, cu condiția să nu se transforme în muncă… Sînt singurul – sau printre cei puțini – care nu-l admiră și, în ceea ce mă privește, i-aș sparge țeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum și totdeauna…”

M-am oprit, îmi pierdusem șirul. Uitasem că așteptam un răspuns de