Căută ochii Sandei și întîlni aceleași priviri preocupate, irizate, alergînd de la d-na Moscu la Simina. Parcă s-ar fi temut să nu se adauge ceva.

— Să luăm cafeaua pe verandă, spuse brusc Sanda, ridicîndu-se de la masă.

— Nu mă îndoiesc că a fost o lovitură grea, crezu de cuviință d-l Nazarie să consoleze pe gazdă.

Dar d-na Moscu dăduse din cap foarte afectuos, parcă i s-ar fi adresat o foarte comună mulțumire, așa cum obișnuiesc toți musafirii să rostească ridicîndu-se de la masă.

§

Cafeaua se servi pe verandă. Începea o după-amiază sticloasă de septembrie; cerul era neverosimil de albastru și arborii părea că au crescut nemișcați de la începutul lumii.

Aș putea încerca acum, își spuse Egor. Într-adevăr, trecînd prin sufragerie, simțise foarte aproape de el coapsa Sandei. Îi luase atunci brațul, prietenește, și fata se supusese tremurînd. Străbătuse pînă la el emoția și așteptarea bine cunoscută. Trupul fetei se alăturase de al lui cîteva clipe, apoi se despărțise brusc – și în acest gest de spaimă Egor întrevăzu cele mai sigure nădejdi. Dar trebuia să încerce mai mult, să-i vorbească. Se apropie de ea, cu ceașca de cafea în mînă.

— Ce faci în după-amiaza aceasta, duduie Sanda?… întrebă el.

— Îți voi cere voie să te însoțesc în parc, să te văd pictînd, spuse fata zîmbind.

Egor începu să rîdă. Se pregătea să-i răspundă în glumă, dar întîlni alături obrazul sever al Siminei. Fetița îl privea atent, parcă s-ar fi trudit să înțeleagă ceva care se întîmplă fără știrea ei.

— D-le Egor, se auzi atunci glasul d-nei Moscu, d-ta ai văzut portretul Christinei? Mi s-a spus că e cea mai bună operă a lui Mirea.

— Dacă Mirea poate avea opere bune… adăugă ironic pictorul.

— De ce vorbești așa înainte de a-l fi văzut? îl întrebă nervos Sanda. Sînt sigură că are să-ți placă.

Egor nu înțelesese asprimea glasului ei. Rămăsese cu ceașca de cafea în mînă, între cele două surori. Nu știa ce-ar mai putea răspunde. Am făcut o gafă, își spuse el. Cînd vrei să cucerești o fată de boier, nu trebuie să fii intransigent în artă. Criteriile estetice nu sînt întotdeauna cele mai bune…

— Orice pictor mediocru poate face o capodoperă dacă se poate uita o clipă pe sine, rosti sentențios d-l Nazarie.

— Mirea a fost un pictor foarte mare, vorbi d-na Moscu. Mirea a fost o culme a artei românești. Țara se poate mîndri cu el…

D-l Nazarie roși, stînjenit. Mai ales că d-na Moscu se sculase brusc și-i invitase pe toți, cu un gest înfrînt, să vadă tabloul. Nici Sanda, nici Simina nu erau mai calme. Tot ce se atinge de domnișoara Christina le este într-adevăr sacru, își spuse Egor. În fond, nu e un sentiment mediocru ăsta. Să iubești și să sfințești o moartă, chiar în icoanele ei cele mai triviale. Își aduse aminte de Daphne Adeane[1]. Am să-i vorbesc de ea Sandei, își propuse el reconfortat. E un lucru frumos ce face Sanda; dragostea și orgoliul ei pentru mătușa Christina e un lucru splendid. Chiar și pe mica Simina o scuza acum, în gînd, Egor. Sînt niște făpturi de elită, prea sensibile. M-am purtat ca un dobitoc.

— E cam deranj aici, spuse Sanda, deschizînd o ușă masivă, albă. E un salon în care nu prea intrăm…

Toți simțiră de la început aceasta. În odaie mirosea a sulfină și a aer închis. Era parcă mai răcoare, dar o răcoare melancolică și artificială.

Egor își căută tovarășul. D-l Nazarie pășise încet, încercînd parcă să-și ceară scuze cu modestia lui, silindu-se să nu facă zgomot, să nu fie observat. În urma profesorului venea Simina. Venea cea din urmă. Figura îi era luminată de o emoție solemnă, care îi dădea o paliditate feminină, nefirească pe obrazul ei de copil. Sînt într-adevăr extraordinar de sensibile fetele astea, își spuse Egor.

— Domnișoara Christina! exclamă d-na Moscu. Așa îi spuneau toți pe aici…

D-l Nazarie simți teroarea ca o gheară apăsîndu-i pieptul. Domnișoara Christina zîmbea din portretul lui Mirea, parcă l-ar fi privit într-adins pe el. Era o fată foarte tînără, îmbrăcata într-o rochie lungă, cu talia subțire și înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri.

— Ce spui, domnule pictor? întrebă Sanda.

Egor rămăsese departe de portret. Se trudea să-și dea seama de unde izvora în sufletul său atîta melancolie și oboseală, în fața acestei fecioare care îl privea în ochi, zîmbindu-i cu familiaritate, parcă l-ar fi ales numai pe el din tot grupul, să-i spună numai lui de nesfîrșita ei singurătate. Plutea mult dor și multă jale în ochii domnișoarei Christina. Zadarnic îi zîmbea ea familiar, zadarnic își strîngea cu mîna umbreluța albastră și își ridica pe furiș o sprînceană, parcă l-ar fi invitat să rîdă și el de pălăria ei prea mare și prea încărcată, pe care, firește, n-o poate suferi, dar a pus-o pentru că așa i-a cerut mama… „Nu stă bine unei domnișoare să pozeze decît desăvîrșit îmbrăcată!”. Domnișoara Christina suferea în nemișcarea ei. Să-și fi dat ea seama că va muri atît de repede? se întrebă Egor.

— Atunci îți place, adăugă triumfătoare Sanda. Dacă nu spui nimic, înseamnă că-ți place…

— Cu un asemenea model, nu se putea face decît o capodoperă, vorbi liniștit Egor.

Domnișoarei Christina îi sticliră o clipă ochii mai viclean. Egor își puse mîna pe frunte. Ce straniu miros în camera aceasta. Nu cumva o fi chiar camera ei? Cu coada ochiului privi spre celălalt perete. D-na Moscu îi spusese că e un salon, dar se afla acolo, în colț, un pat mare, alb, cu perdeluțe. Ridică încă o dată privirile spre portret. Domnișoara Christina îi urmărise toate mișcările. Egor cetea bine în ochii ei;