— Ca să fiu sincer, eu nu am încredere în aceste servicii. Da, se poate ca ele să ofere mai multă siguranță. Dar numai ce memorez acasă la mine îmi și aparține. Și înainte de toate nimeni nu poate să își bage nasul. Nu se știe cine mai are acces la o arhivă.

— Nu știam că ai înclinații paranoice, zise tatăl. Din ce am citit eu, avantajul unei conexiuni la o arhivă este…

— Johann! îl întrerupsese mama. Doar nu îți trece prin cap să îți procuri și tu o mașinărie atât de oribilă! Un monstru ca acesta nu are ce căuta în casa mea, îți zic!

Tatăl își trecuse mâna prin păr netezindu-l.

— Eh, ar sta la mine în birou, nu în casă…

Helene nu mai urmărise discuția. Ea se juca din când în când la mașina de scris a tatălui ei, ba chiar îi scrisese și câteva scrisori bunicii ei. La început i-a luat foarte mult timp, pentru că trebuia să caute tastele corespunzătoare, dar o făcea cu plăcere.

Dar un asemenea computer… să lucrezi la el era grozav. Acum, când avea posibilitatea să privească tastatura mai de aproape, văzu că aceasta avea o mulțime de taste, de care ea habar nu avea la ce foloseau. I-ar fi plăcut să le încerce, dar nu îndrăznea, mai ales că unchiul Siegmund abia cumpărase aparatul, care se putea defecta probabil cu mare ușurință.

Din păcate, mama avusese ultimul cuvânt și tatăl nu cumpărase un computer nici măcar pentru birou. Mama ei era de părere că pentru asta o avea pe Frau Winterbach, secretara, care de ani buni rezolva munca de birou a chirurgului.

•••

Toată copilăria ei Helene auzise că le mergea rău, dar ea nu înțelegea ce însemna asta, pentru că ea credea că totuși le mergea bine. Trăiau într-o casă mare și frumoasă, cu o grădină splendidă, în care creșteau flori multe și cântau păsărele. Aveau un grădinar, Herr Heinrich, care se îngrijea de tot și care bea bere de câte ori credea că nu îl vede nimeni. Dar Helene îl vedea. Aveau și o bucătăreasă, Johanna, care toată ziua trebăluia la bucătărie în șorțul ei cu flori albastre și de la care primea mereu ceva bun dacă i se făcea foame între mese. Aveau și o cameristă, Berta, cu umeri lați, cu nas borcănat, care nu vorbea prea mult, dar menținea întotdeauna ordinea și curățenia. Nu pricepea când și cum reușea Berta să facă acest lucru. I se părea o pură minune că era mereu ordine în casă, deși Berta se mișca atât de încet. În plus, nu știai niciodată unde dădeai peste ea. Indiferent pe unde umblai prin casă, se putea întâmpla să apară brusc Berta din umbră, cu pașii ei măsurați.

Pe scurt, Helenei îi părea lugubră. Dar de altceva nu se putea văita în ce o privea pe aceasta.

Uneori tatăl se plângea de munca lui în clinică, de șeful lui, profesor doctor Freudenberger, pe care tatăl îl critica uneori. Odată Helene îl auzise spunând mamei:

— Freudenberger l-a preferat pe Landau, deși mie mi-ar fi venit rândul la promovare. Când e vorba de avantaje, ițicii se trag unul pe altul.

Dar și dacă se supăra ori se plângea de ceva, tatălui ei nu-i mergea chiar rău.

Cu adevărat rău le mergea pacienților lui. Și nu doar pentru că erau bolnavi, ci pentru că deseori nu își puteau plăti tratamentele. Helene nu înțelegea toate amănuntele, dar, practic, tatăl ei avea probleme deseori cu primirea banilor cuveniți pentru munca lui și îl auzea de multe ori spunând că vremurile sunt grele. Uneori mai zicea că nu prea este corect că acum Germania ajunsese un azil pentru săracii lumii, doar pentru că pierduse marele război; în cele din urmă și ceilalți erau vinovați de izbucnirea războiului.

Mama îl certa deseori pentru că trata bolnavi acceptând plata în rate, trocuri sau chiar renunțând la onorarii. Pentru el asta însemna nu numai pierdere de timp, ci și de material necesar operațiilor, spunea mama, costuri pe care le plătea el. Nu puteau să rezolve ei singuri problemele Germaniei.

Când Helene îl întrebase pe tatăl ei cum de putea să trateze gratuit, acesta se justificase prin jurământul hipocratic depus de fiecare medic înainte de a începe să practice, și prin obligația lui de a alina suferința, dacă îi stătea în putere, ceea ce o impresionase profund.

La puțin timp după asta, Helene găsi în grădină un sturz cu o aripă frântă și pentru că se gândi la jurământul lui Hipocrat, luă pasărea și o duse în casă, pentru că știa că altfel ar fi fost mâncată de prima mâță căreia i-ar fi ieșit în cale. Era într-o duminică, tatăl ei era acasă și a ajutat-o să imobilizeze aripa în așa fel ca să se vindece. Din bibliotecă au scos Brehms Tierleben pentru a afla cu ce să hrănească pasărea cât era în grija ei. În timpul cinei, când vorbeau despre asta, tatăl spusese: „Poate că Helene a noastră va deveni veterinar, cine știe?” Și ea își dădu seama că ideea nu îi displăcea.

Mama, care după-amiaza fusese la cafea la una dintre numeroasele ei prietene și care nu trăise emoționantele momente alături de ei, zâmbise acru la cuvintele tatălui. Era evident că această idee nu fusese pe gustul ei.

Helene botezase pasărea Cip, pentru că i se părea corect să aleagă un nume pe care pasărea să și-l poată rosti singură. Într-adevăr Cip se vindecă și după o săptămână putu fi lăsată în libertate. Dar nu fugi, ci o vreme rămase în apropiere, apărând mereu la fereastra Helenei, care era convinsă că în acest fel voia să își arate recunoștința față de ceea ce făcuse pentru ea. Cu timpul însă o vizită tot mai rar și până la urmă nu mai veni deloc. Helene își spusese că era timpul ca Cip să își continue viața ei.

După o vreme, Helene găsi în grădină o altă vietate rănită,