începutul ultimului cuvânt suna fabulos de ademenitor. Făcuse fotografii și pe plajă, cu femei frumoase în costume de baie, cu pielea bronzată mătăsoasă, păr lung buclat și negru, cu ochi negri sub gene lungi, care priveau zâmbind amăgitor în obiectivul aparatului. Și le-a tot arătat fotografii, până când, indignată, mama spusese că fusese bine.

Ca întotdeauna, și despre această călătorie va scrie reportaje. Le spusese și unde au să apară aceste reportaje, dar Helenei nu îi erau cunoscute numele acelor reviste.

Îi făcea plăcere să îl viziteze pe unchiul Siegmund. Îi plăcea în casa lui mică și mucegăită, întunecoasă și plină de mistere, în care mirosea a tabac și a Orient. Pe toți pereții atârnau amintiri din lumea largă pe care unchiul o colinda neînfricat – măști sculptate în lemn negru, cu chipuri înspăimântătoare din Africa, cuțite teribil de lungi și sulițe aduse din insule îndepărtate, vase din porțelan pictat din Japonia, splendide casete din fire de orez roșii și galbene din China ori piei de animale din care răzbătea un iz străin, de sânge, moarte și pericol. Întreaga casă îi părea mai mult decât un muzeu, după ce străbătea încăperile cu amintiri ale unchiului Siegmund din călătoriile sale.

Fratele ei Armin nu o însoțea. Spunea că nu avea chef să audă ce trăiseră alți oameni în călătoriile lor. Voia ca el însuși să umble odată prin lume. Oricum Armin nu îl putea suferi pe unchi, dar Helene nu știa de ce.

În orice caz, în acea zi, după ce îi servise cu cafea, prăjituri cu nuci, le arătase fotografii din călătorie și le povestise despre aventurile din îndepărtata Americă de Sud, unchiul Siegmund adăugase:

— Ar mai fi ceva ce trebuie să vă arăt. Te va interesa în special pe tine, Johann.

— Pe mine? se mirase tatăl Helenei. Cum așa?

Unchiul Siegmund băgase degetul mare în minusculul buzunar al vestei și râsese răsunător, cum făcea de obicei.

— O parte a onorariului meu am investit-o în viitor. Ia priviți!

Se ridicaseră toți și îl urmaseră în biroul lui, în cel mai sfânt loc al lui, camera cu bovindou de la etajul întâi, de unde se vedea tot orașul. Tatăl rămăsese în ușă, de unde strigase:

— Un computer! Ți-ai cumpărat un computer!

— Exact, răspunsese unchiul Siegmund. Bătrâna mașină de scris a ieșit la pensie. La aparatul acesta îmi pot scrie textele, le pot reface și modifica de câte ori este necesar, și imediat ce sunt bune de tipar, le tipăresc. La multe redacții nici nu mai este necesar, deoarece multe ziare și reviste au de mult asemenea computere și sunt conectate la Rețeaua internațională; acestora le trimit textul prin Elektropost.

„Aparatul” era o piesă de mobilier impunătoare din lemn de stejar, așezată lângă un perete, cu aspect de masă de scris tip secretar, dar nu elegantă și cu picioare subțiri ca aceea la care mama Helenei își scria corespondența. Era o piesă masivă, colțuroasă, care părea a cântări tone. Unchiul Siegmund deschise două canaturi din lemn dincolo de care era un ecran, apoi împinse în spate o parte a tăbliei mesei: sub ea era o tastatură aproape ca a mașinii de scris a tatălui ei, cu care Helene se mai juca din când în când. După ce unchiul apăsă un întrerupător ascuns, dincolo de fantele lungulețe pentru aerisire, de pe lateralele aparatului începu să zumzăie și să zbârnâie ceva. Helene privi cu mai multă atenție și descoperi lateral două compartimente ornamentate cu sculpturi. În primul se afla un teanc cu hârtii albe, în celălalt era o singură foaie cu un text de câteva rânduri.

— Dispozitivul pentru tipărire, îi explicase unchiul Siegmund tatălui Helenei. Data viitoare am să îmi iau un model cu tipăritor separat. Mai are un cablu și voi avea nevoie și de o altă priză, dar pe tipăritor este întotdeauna ceva și eu trebuie de fiecare dată să scot totul afară, ca să ajung la trapa din spate.

— Tipic bărbătesc, opinase mama. Mereu ai nevoie de jucărelele cele mai noi.

— Dimpotrivă, draga mea soră, ripostase unchiul Siegmund zâmbind. Asta nu-i o jucărioară, este viitorul. Peste câțiva ani computerele vor fi ceva obișnuit în întreaga lume modernă.

— Eu nu știu pentru ce un om normal ar avea nevoie de așa ceva.

— De exemplu pentru a exersa cunoștințele dintr-o limbă străină și pentru a și le dezvolta. Acum în mai toate țările occidentale există un așa-numit forum, în care se poate discuta prin computer cu altcineva pe marginea tuturor temelor posibile. În acest fel poți intra în contact cu oameni din toată lumea și, având în vedere prin ce am trecut, acesta nu poate fi decât un lucru bun. Numai comunicarea între popoare în cât mai multe domenii poate asigura pacea și ne poate împiedica să ajungem din nou la un război groaznic.

Mama privise dezaprobator cum tatăl îngenunchease pentru a inspecta interiorul aparatului printr-o clapă aflată lateral.

— Toate bune, dar eu nu prea cred că aceste aparate se vor impune.

— Oh, eu însă cred, ripostase unchiul Siegmund. Gândește-te doar la cât de repede s-a impus telefonul mobil. Și asta, cu toate că tehnologia necesară a fost dezvoltată abia în timpul războiului. Computere există de decenii, dar această nouă tehnologie le face accesibile oricui.

Mama făcu o mutră acră. Helenei nu îi plăcea să o vadă astfel, pentru că părea respingătoare.

— În primul rând, mie mi se par aceste telefoane mobile oribile, zise mama, și în al doilea rând ele se răspândesc atât de rapid în lumea întreagă pentru că puterile învingătoare ne-au furat după război patentele și acum oricine poate dezvolta ceea ce au descoperit tehnicienii noștri.

Unchiul Siegmund ridicase liniștit din umeri:

— Așa o fi, dar s-a întâmplat astfel pentru că le-au făcut ieftine. Asta-i economia de piață. Citește-l pe Adam Smith.

— Firește că tu le iei din nou partea americanilor.

— Nu americanilor. Rațiunii umane sănătoase.

Tatăl se ridică încheind inspecția, își scutură genunchii de praf și interveni în discuție:

— Văd eu bine? Ai în aparat un memorator de date propriu?

— Da. Cel mai mare care există.

— Nu ar fi