Imediat se auzi cum interlocutorul dădu ordin:

— Schulze? Ardeți-l! Da, imediat.

— Evreii prinși să fie trimiși neîntârziat la Auschwitz, ordonă Himmler. Și toți cei care au luat parte la complot, care i-au ascuns, să fie arestați.

— Am înțeles, Reichsführer!

Himmler îi făcu semn lui Dobrischowsky spre cablu:

— Ajunge. Totul își urmează de acum cursul și fără noi.

În timp ce Dobrischowsky îi decupla telefonul, Himmler se plimba de colo-colo, vizibil marcat de cele abia trăite de toți. Nimeni nu mai scotea o vorbă. Nu era indicat să întrerupi șirul gândurilor reichsführerului.

— Patria noastră a pierdut atât de rușinos acel nefericit război dintre 1914 și 1917, întrerupse Himmler liniștea, după cum știm astăzi, nu din cauză că soldații noștri nu s-ar fi ridicat la nivelul așteptărilor. Nu, ci deoarece Wehrmachtul a fost lovit pe la spate de elemente trădătoare din patrie, incitate și conduse de evreimea mondială. Prin substanța lui, poporul german ar fi fost invincibil, dacă nu s-ar fi făcut greșeala de a suporta prea mult timp sabotorii care i-au stors vlaga și moralul: evreii. Evreii știu bine că între ei și poporul arian există o dușmănie naturală, o dușmănie ce trebuie neapărat disputată prin luptă, căci doar unul dintre cele două popoare poate supraviețui. Lupta aceasta, domnii mei, are loc acum, în acest moment! Și arianul nu are voie să o piardă, căci ar însemna pieirea întregii omeniri al cărei purtător cultural este el.

Rămase în fața mesei, pe care se afla telefonul lui.

— În est ne aflăm într-o situație periculoasă, știți și dumneavoastră. Soarta noastră este pe muchie de cuțit. Dar ar fi o greșeală să credem că decisiv este doar numărul diviziilor de blindate de care dispunem. Acesta este doar aspectul exterior al luptei noastre. Acest război are și un front interior, la fel de important, la fel de decisiv ca războiul din est, iar acest front este eliberarea de evrei. Trebuie să reușim să eliberăm complet și definitiv poporul german de evrei și de influența lor dăunătoare, dezagregatoare și exploatatoare. Vom putea în final să învingem doar dacă vom reuși să facem acest lucru.

El își băgă telefonul în buzunar și aruncă o privire în jur.

— Mărturisesc că am venit aici cu rezerve. Mă așteptam să găsesc un rest al acelei jalnice republici care ar fi adus pieirea definitivă a poporului german, dacă Führerul nu ar fi intervenit în momentul hotărâtor. Însă, domnii mei, ați reușit să mă convingeți. Văd că și dumneavoastră luptați pe un front care nu este mai prejos ca importanță decât câmpul de luptă. Da, îmi pare că realitatea și precizia datelor sunt mai valoroase decât oțelul. Ce am văzut astăzi aici la dumneavoastră îmi dă certitudinea că de acum înainte nimeni nu va mai fi sigur în fața noastră, nimeni și nicăieri. Domnii mei, dumneavoastră contribuiți la clădirea unui Reich în care nu vor mai exista moduri de gândire anormale, dăunătoare. Puterea noastră va fi absolută într-un sens până acum total necunoscut.

Auditorii păreau copleșiți. Doar Lettke îl privea pe Himmler și se întrebă ce și-a spus când văzuse acest chip pentru prima oară la televizor, respectiv de unde până unde acest gnom ochelarist avea impertinența de a vorbi în numele poporului arian. Cine din conducere – excepție făcând poate Heydrich, șeful RSHA – era un arian? Nici măcar Hitler.

Toate astea erau în fond jalnice.

Dar ei erau la putere și trebuia să vadă cum se putea orienta.

De fapt, surprinzător era că o minte ageră ca a lui Adamek nu părea să-și pună întrebări. În loc să facă asta, stătea acolo în scaunul lui rulant ruginit și îi promitea reichsführerului că îi va trimite prin e-mail un dosar cu toate celelalte persoane suspecte din Amsterdam.

— Sau tipărit, adăugase acesta. Cum doriți.

Himmler îi făcuse un semn aprobator.

— Clarificați asta cu comandamentul pentru deportări. Mult mai important este să treceți neîntârziat la aceste căutări pentru toate orașele germane. Exact acum, când soarta poporului german se află pe muchie de cuțit, este de o importanță decisivă să ne eliberăm total de otrava putrefacției evreiești.

— Bineînțeles, Reichsführer, răspunse Adamek.

Lettke se lăsă cu toată greutatea pe scaunul său, cuprins brusc de o epuizare profundă. Scăpase. Încă o dată.

•••

I-au condus pe reichsführer și pe anturajul lui la automobile toți cu excepția lui Adamek, și s-au uitat cum mașinile negre se îndepărtau fără grabă. Abia au dispărut acestea și eliberați au râs și s-au bătut pe umăr. Reușiseră, reușiseră, reușiseră! Planul lor funcționase! NSA va continua să existe, cu siguranță!

Și Helen a primit laude: ce bine se descurcase, atât de repede și de prompt, și fără nicio greșeală! Până și Völkers își călcă pe suflet recunoscând asta, dar Helene abia dacă auzi. Dădu doar din cap și la zâmbetul așteptat de toți răspunse că participaseră împreună la asta.

Reacționă absent, automat. Nu trebui să se gândească, pentru că buna ei creștere îi spunea exact ce trebuia să spună și să facă. Altfel nu ar fi putut. Pentru că dacă ar fi trebuit să se gândească nu ar fi putut să o facă decât la faptul că tocmai contribuise la trimiterea la moarte sigură a bărbatului pe care îl iubea ca pe nimeni altcineva pe lume.

La ce vârstă văzuse Helene pentru prima dată un computer? La opt ani? La nouă? Nu mai știa exact decât că se întâmplase la unchiul Siegmund. Firește că la unchiul Siegmund. Nu va uita niciodată.

Erau în vizită la el, după ce acesta se întorsese dintr-una dintre călătoriile sale. Din America de Sud. El le arătase fotografii cu munți care îi tăiau răsuflarea – Anzii cu lame lânoase care priveau curioase obiectivul aparatului de fotografiat, cu peruani cu pălării ciudate și haine multicolore. Fusese în junglă și într-un oraș străvechi părăsit, construit în munți în vremuri imemorabile, dar nimeni nu știa de către cine și nici măcar cum duseseră imensele pietre la acea înălțime. Iar la sfârșitul călătoriei fusese la Rio de Janeiro. Această denumire o fascina pe Helene; „ș”-ul moale de la