unul dintre modelele de lux puse pe piață de Siemens puțin înainte de izbucnirea războiului.

Și au așteptat. Privind în gol, ca să treacă timpul. Kirst își aprinse o țigaretă Overstolz de care nu se despărțea niciodată. Adamek își rodea unghia de la degetul mare al mâinii drepte. Lettke își răsucea capetele mustății lui stupide. Himmler se retrăsese cu aghiotantul lui în fundul sălii și îi dădea indicații. După ce SS-istul se îndepărtă cu mișcări de robot, se întoarse la scaunul lui și se așeză fără niciun zgomot.

În fine, după o sută de ani, cum i se păru Helenei, telefonul reichsführerului sună.

— Da, lătră el scurt și așteptă. Informație eronată la adresa lui Van Wijk.

— Cum justifică ei cantitățile de alimente cumpărate? întrebă Adamek.

Himmler îl privi întunecat:

— Nu ați fost atent? Despre asta nu le-am spus nimic oamenilor mei și atunci de ce să fi întrebat așa ceva?

— Aveți dreptate, recunoscu grăbit Adamek. Vă rog să mă scuzați, Reichsführer.

— Dacă asta funcționează, spuse Himmler, nu voi destăinui nimănui cum descoperim persoanele ascunse.

— Este prudent, confirmă Adamek.

Himmler privi încruntat în gol.

— Dacă este posibil ca cineva să poată cumpăra atât de multe alimente într-un teritoriu sub ocupație, poate că ar trebui să raționalizăm totul. Atunci nimeni nu ar mai putea să hrănească niște evrei, fără să se înfometeze pe sine.

Telefonul lui sună iarăși. Acum era vorba despre percheziția la familia Kugler, în urma căreia de asemenea nu se descoperise nimic suspect.

Și tot așa adresă după adresă. Ultimul raport a fost cel de la adresa din Prinsengracht.

— Au percheziționat clădirea de sus până jos, spuse Himmler, ținând telefonul la piept.

— Și? întrebă Adamek.

— Nimic, răspunse întunecat reichsführerul SS. Nu au găsit nimic. Absolut nimic.

Helene văzu cum bărbaților le ieșeau ochii din cap de groază. Desigur că nimeni nu remarcă faptul că ea respirase ușurată.

•••

În înspăimântătoarea liniște care se așternuse se auzi vocea lui Lettke, care îl surprinse și pe el cât era de hotărâtă și de clară.

— Un moment, vă rog!

El se întoarse către programatoare și întrebă:

— Avem și datele din registrele funciare din Amsterdam?

Fata confirmă cu ochii mari:

— Da, desigur.

— Afișați planul clădirii.

Adamek dădu recunoscător din cap și spuse:

— Bună idee.

Văzu cum Dobrischowsky își trase de gulerul cămășii ca să îl lărgească, Kirst își scoase nervos încă o țigaretă din portțigaretul din argint și Möller își retrase capul între umeri.

Mai văzu și privirea lui Himmler rece ca gheața. Dacă o dădea și cu asta în bară, nimic nu îi mai salva.

Pe ecran apăru planul casei. Aceasta avea mai multe niveluri și, specific pentru orașul Amsterdam, unde clădirile se impozitau odinioară după lățimea fațadei, era îngustă, dar întinsă mult în spate.

— Aș putea vorbi cu sturmbannführerul dumneavoastră? întrebă Lettke, surprins el însuși de îndrăzneală.

Himmler își cântări telefonul în mână nehotărât și nu prea încântat.

— Îl pot conecta la difuzor, se oferi Dobrischowsky. Și vom putea auzi toți. Se rezolvă foarte simplu.

— Bine, acceptă Himmler.

Dobrischowsky conectă un cablu la difuzor. În timp ce cutia veche intra păcănind în funcțiune, el conectă celălalt capăt la telefonul reichsführerului.

— Ne auziți, sturmbannführer? întrebă el.

— Tare și clar, se auzi răspunsul.

— Sunt Eugen Lettke. Sturmbannführer, vă rog să ne descrieți încăperile din Prinsengracht 263.

Interlocutorul își drese glasul, apoi descrise încăperile în ordinea efectuării percheziției. Relatarea privitoare la parter corespundea planului.

Lui Lettke i se făcu cald și își stăpâni cu efort impulsul de a-și lărgi gulerul cămășii.

— Pe scară se ajunge la primul etaj, se auzi vocea tăioasă a interlocutorului. Pe dreapta este o ușă, care dă într-un spațiu de depozitare aflat spre stradă, în față, într-o parte, sunt niște trepte abrupte – mai curând o scară. La etajul al doilea, în față, un coridor îngust. La dreapta o altă ușă către un alt loc de depozitare, la capătul coridorului o ușă, în spatele căreia este o mică încăpere, care are pe latura dreaptă două ferestre cu vedere spre curte, pare o bibliotecă. Mă întorc, la etajul al doilea…

— Stați! Lettke simți cum inima îi bătea mai puternic. Reveniți la încăperea cea mică. Ce vedeți acolo mai exact?

— O etajeră mare cu cărți. Un fel de depozit.

— Nicio altă ușă?

— Nu.

Planul etajului întâi arăta în spatele cămăruței alte spații.

Funcționa. Incredibil. Sentimentul sublim care îl cuprinse pe Lettke aproape că îi tăie respirația.

— Sturmbannführer, strigă el, descrieți exact poziția etajerei.

— Este pe peretele din fața ușii.

— Verificați dacă nu ascunde o cale de acces.

— Deja am făcut asta. Este strâns fixată cu șuruburi în perete.

— Gândiți-vă că este camuflată și mai verificați încă o dată.

— Hmm! Bine.

Se auzi interlocutorul rostind câteva nume și dând ordine, după care răzbătură doar zgomote îndepărtate.

În cele din urmă bărbatul reveni la telefon.

— Ați avut dreptate, spuse SS-istul evident consternat. Etajera este falsă și zăvorârea este bine mascată. Într-adevăr, din spatele ei se poate merge mai departe.

Din depărtare se auziră strigăte.

— Acolo se află mai multe persoane, raportă SS-istul.

— Arestați-i pe toți, ordonă Himmler furios. Stabiliți identitățile lor.

— Am înțeles, Reichsführer!

O vreme se auziră urlete poruncitoare, suspine ale unor femei, plâns de copii, totul îndepărtat și neclar. După care sturmbannführerul reveni.

— Am găsit în spațiile ascunse opt persoane, toți evrei. Din datele preliminare rezultă că este vorba despre Otto Frank, soția sa Edith Frank, și cei doi copii Margot și Anne Frank, apoi despre Herman van Pels, soția sa Auguste van Pels și fiul Peter van Pels, precum și de Fritz Pfeffer.

Opt evrei. Lettke își permise un zâmbet triumfător. Astfel utilitatea NSA era deplin dovedită. Iar el contribuise esențial la acest lucru! Dacă nici asta nu conta la prelungirea statutului său de neîncorporabil, atunci chiar nimic nu ar putea să o mai facă.

— De la una dintre fete, continuă SS-istul, am confiscat un jurnal zilnic. Să vi-l înaintăm pentru evaluare?

Himmler făcu o grimasă de scârbă:

— Nu, distrugeți-l. Să nu ajungă pe cine știe ce cale în mâinile dușmanilor noștri și să fie folosit ca propagandă contra noastră.

— Am