fi putut bănui decât că era vorba despre situația alimentară a populației? Despre situația hrănirii oamenilor, care aveau și care nu aveau suficientă mâncare.

Dar ce i se cerea acum… I se părea că mâinile aveau câteva tone. În stomac i se agita ceva groaznic. Îi venea să fugă, să se ascundă la toaletă, dar Völkers i-ar suci apoi gâtul.

Poate reușea să nu vomite. Discuția aprinsă dintre bărbați îi trecea pe lângă urechi. Oare la Amsterdam nu se foloseau banii pentru plăți? Da, ar fi fost răspunsul, mai mult ori mai puțin de la ocuparea Olandei. Guldenul fusese suprimat, se retrăseseră toți banii lichizi și se introdusese marca germană la fel ca în Germania. Dar avea toate tabelele?

— Fräulein Bodenkamp? Helene?

Auzi vocea lui Adamek.

— Da? tresări ea.

— Avem toate tabelele pentru Amsterdam?

— Da.

Le avea listate pe ecran. Mâinile ei lucraseră, fără ca ea să își fi dat seama.

— Atunci transmiteți evaluarea, vă rog.

— Da, își auzi ea propria voce, ascultătoare, cum se cădea unei femei germane.

Apoi își privi degetele cum apăsau tastele corespunzătoare și în final și tasta de trimitere.

De ce oare se gândise la Ruth, prietena ei de la grădiniță? Ruth Melzer, care într-o zi trebuise să se mute în fundul clasei, neavând voie să execute salutul german cu care toți ceilalți întâmpinau profesorii. Ruth Melzer, care la scurt timp după aceea plecase cu părinții în America pentru totdeauna, și de care nu mai auzise nimic de atunci.

În timp ce evaluarea se desfășura și procentele apăreau încet pe ecran, i se părea că aude depozitele din sala de dedesubt duduind și ventilatoarele pornind, pentru că unitatea de calcul funcționa la capacitate maximă.

— Când Wehrmachtul a ocupat Olanda și am văzut documentele, am constatat că administrația din Amsterdam ținea o evidență a locuitorilor orașului în funcție de religia practicată. Motivația era reprezentată de impozite, dar pentru noi constituia firește un cadou al providenței. Spre deosebire de vechiul Reich, unde Institutul pentru Antropologia Raselor a trebuit să facă cercetări costisitoare pentru a stabili cine este evreu, la Amsterdam aveam la dispoziție lista completă. Ceea ce a simplificat măsurile necesare.

— Da, acesta a fost un adevărat noroc, îl aprobă Adamek.

— În vară am început deportările, continuă Himmler, dar având această listă, știm că nu am pus mâna pe toți evreii. Unii sunt menționați ca plecați în străinătate, dar coroborând datele cu cele de la autoritățile de la frontiere, am constatat că acestea nu corespund. Dacă nu cumva au trecut înot Marea Nordului, sunt undeva în oraș, în speranța că noi o să dispărem într-o zi. El strânse pumnii într-un gest de furie și adăugă: Dar noi nu vom dispărea. Am venit pentru mii de ani.

După această izbucnire a reichsführerului se așternu o liniște desăvârșită. Nimeni nu mai mișca, nimeni nu mai scotea un cuvânt. Toți se uitau la procentele de pe ecran, care încet se apropiau de sută la sută.

Apoi ele dispărură și apăru lista.

Primele două rânduri erau:

Gies – 6 710 calorii pe zi de persoană

Van Wijk – 5 870 calorii pe zi de persoană

— La fix! se auzi în liniște exclamația lui Lettke.

Himmler se ridică în picioare:

— Ce înseamnă asta?

— Acești oameni cumpără aproape de trei ori mai multe alimente decât pot mânca, explică Adamek. Fräulein Bodenkamp, vă rog înregistrările cu tabelele gospodăriilor!

Helene avu impresia că o apasă o greutate invizibilă imensă, atât de mare încât abia mai putea să respire. Totuși mâinile ei, trădătoarele, continuară să lucreze cu promptitudine și pe ecran apărură alte informații despre persoanele cu aceste nume de familie.

Primul rând se referea la o familie fără copii, Jan Gies și Miep Gies-Santrouschitz. Datele de naștere, locul de naștere – soția provenea din Austria –, domiciliul, locul de muncă.

Pe rândul al doilea era tot o pereche, Cor van Wijk și Elizabeth van Wijk-Voskuijl, de asemenea fără copii.

— Patru persoane care consumă împreună pe zi peste 25 000 de calorii, concluzionă Adamek, a cărui capacitate de a face mintal calcule era legendară. Asta corespunde necesităților nutriționale a zece ori mai multor persoane.

— Ambele femei lucrează la aceeași firmă, constată Dobrischowsky.

— Ce firmă este aceea? întrebă Adamek adresându-se Helenei.

Degetele îi dansară din nou. Firma se numea OPERKA, avea sediul în Prinsengracht 263, făcea comerț cu mirodenii și aparținea unui oarecare Johannes Kleiman și lui Victor Kugler.

— Și-a schimbat proprietarii pe 4 decembrie 1941, așadar după ocupație, interveni Lettke. Pare o afacere de fațadă. Cine era proprietarul anterior?

Mâinile Helenei prelucrară întrebarea.

— Otto Frank. Dobrischowsky clătină din cap. Este un nume olandez?

Mai departe, mai departe, mai departe. Degetele dansară pe taste. De fapt, Otto Frank nu era olandez, ci evreu german emigrat în februarie 1934 în Olanda.

— Tipic evreiesc, zise Himmler. Se duce ca un nimeni într-o țară străină și după câțiva ani este bogat și îi pune pe autohtoni să muncească pentru el.

Datele mai arătau că Otto Frank locuia cu familia în Merwedeplein 37, unde fusese văzut ultima dată pe 5 iulie 1942. În raportul Comandamentului pentru Deportări apărea că, în conformitate cu unele zvonuri, această familie ar fi fugit în Elveția.

— Sau nu, obiectă Himmler și își scoase din geantă telefonul.

Fără să vrea, Helene tresări văzând această mișcare. Era strict interzis să intri în încăperile agenției cu telefonul mobil.

Dar firește că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să îi ceară reichsführerului SS să își lase telefonul la intrare, ceea ce era o obligație pentru toți.

— Schulz? spuse Himmler gâfâind. Am găsit aici indicii referitoare la evrei ascunși în Amsterdam. Trimiteți o echipă în Prinsengracht 263, care să percheziționeze casa la sânge. Da, 263. Același lucru și la adresele următoare, notați… El dictă și adresele soților Gies și Wijk, precum și pe cele ale lui Johannes Kleiman și Victor Kugler. Amănunțit și cât mai repede posibil. Îmi faceți urgent un raport.

Lăsă telefonul de la ureche și zise:

— Acum așteptăm.

Helene remarcă faptul că telefonul acestuia avea sclipiri aurii și se plia, nefiind evident un model popular. Era probabil