— Hmm... suntem cu toţii pregătiţi de plecare?

Niciunul dintre ei nu-i răspunse: unchiul Vernon se holba în  continuare, îngrozit, la umflătura din buzunarul redingotei lui  Dedalus.

— Dedalus, poate ar fi mai bine să aşteptăm pe hol, şopti  Hestia. Era evident că avea senzaţia că ar fi fost oarecum  nepoliticos să rămână în cameră în timp ce Harry şi familia  Dursley îşi luau rămas-bun. Se aştepta la îmbrăţişări şi lacrimi.

— Nu este nevoie, bolborosi Harry, dar orice altă explicaţie nu mai fu necesară când unchiul Vernon spuse tare:

— Ei bine, a sosit momentul despărţirii, băiete.

Întinse mâna dreaptă, pentru a i-o strânge lui Harry, dar, în ultimul moment, păru să nu o poată duce până la capătul  drumului, aşa că îşi strânse pumnul şi începu să îl mişte înainte şi înapoi, ca un metronom.

— Eşti gata, Diduţ? întrebă mătuşa Petunia, verificându-şi  închizătoarea genţii, ca să nu se uite deloc la Harry. Dudley nu răspunse, ci rămase acolo cu gura întredeschisă, amintindu-i  oarecum lui Harry de uriaşul Grawp.

— Atunci, să mergem, spuse unchiul Vernon. Ajunseseră  deja la uşa sufrageriei, când Dudley bolborosi:

— Nu înţeleg.

— Ce anume nu înţelegi, scumpete? întrebă mătuşa Petunia, ridicând privirea spre fiul ei. Dudley îşi ridică mâna  mare, ca un jambon, şi arătă spre Harry.

— El de ce nu vine cu noi?

Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia rămaseră înmărmuriţi,  holbându-se la Dudley de parcă acesta tocmai ar fi zis că vrea  să se facă balerină.

— Poftim? zise unchiul Vernon, ridicând vocea.

— De ce nu vine şi el? repetă Dudley.

— Păi, pentru că... pentru că nu vrea, spuse unchiul  Vernon, întorcându-se spre Harry. Se uită urât la el şi adăugă:

— Nu vrei să vii, nu-i aşa?

— În niciun caz, spuse Harry.

— Iată răspunsul, îi spuse unchiul Vernon lui Dudley.

Haide acum, să plecăm. Ieşiră din sufragerie: auziră uşa de la  intrare deschizându-se, dar Dudley rămase locului şi, după  câţiva paşi nesiguri, mătuşa Petunia se opri şi ea.

— Acum ce mai e? strigă unchiul Vernon, apărând din nou în cadrul uşii. Se părea că Dudley se lupta cu nişte noţiuni care erau prea greu de formulat în cuvinte. După câteva clipe în care părea că este sfâşiat de un conflict interior, se exprimă:

— Dar unde o să se ducă?

Mătuşa Petunia şi unchiul Vernon se uitară unul la celălalt. Era limpede că erau speriaţi. Hestia Jones rupse tăcerea.

— Dar... nu aveţi cum să nu ştiţi unde se duce nepotul  dumneavoastră, nu-i aşa? întrebă ea foarte uimită.

— Sigur că da, spuse Vernon Dursley. Se duce cu unii dintre ai voştri, nu? Bun, haide, Dudley, să ne urcăm în  maşină, ai auzit ce a spus omul, trebuie să ne grăbim.

Din nou, Vernon Dursley ajunse până la uşa de la intrare, dar Dursley nu îl urmă nici acum.

— Se duce cu unii dintre ai no  tri Hestia părea jignită.  Harry mai întâlnise şi altă dată atitudinea aceasta: vrăjitoarele şi vrăjitorii erau uluiţi de faptul că celor mai apropiate rude în  viaţă ale lui Harry le păsa atât de puţin de vestitul Harry Potter.

— Este în ordine, o asigură Harry. Nu contează, sincer.

— Nu contează? repetă Hestia, ridicând vocea considerabil. Oamenii aceştia chiar nu realizează prin ce ai trecut? Sunt conştienţi de locul unic pe care îl ocupi în inimile mişcării antiCap-de-Mort?

— Aă... nu, nu sunt, făcu Harry. Ei cred că fac umbră  pământului degeaba, dar m-am obişnuit cu...

— Eu nu cred că faci umbră pământului degeaba.

Dacă nu ar fi văzut buzele lui Dudley mişcându-se, lui Harry nu i-ar fi venit să creadă. Se holbă la Dudley pentru câteva clipe înainte de a accepta că cel care vorbise fusese chiar vărul lui;

unul dintre indicii era faptul că Dudley se înroşise. Însuşi Harry  era stânjenit şi uimit.

— Păi... ăă... mersi, Dudley.

Încă o dată, Dudley păru să se confrunte cu gânduri prea greu de exprimat în cuvinte; în cele din urmă, murmură:

— Mi-ai salvat viaţa.

— Nu chiar, răspunse Harry. Dementorii nu ţi-ar fi luat

viaţa, ci sufletul...

Se uită intrigat la vărul său. Nu vorbiseră aproape deloc în ultimele două veri, dat fiind că Harry se întorsese pentru puţin timp în Aleea Boschetelor şi stătuse mai mult în camera lui.

Însă acum, lui Harry îi veni ideea că poate ceaşca plină cu ceai  rece pe care călcase în dimineaţa aceea nu era o capcană, aşa  cum crezuse. Cu toate că era destul de impresionat, se simţi  totuşi uşurat că Dudley părea să nu mai fie în stare să îşi  exprime sentimentele şi mai departe. După ce mai deschise gura o dată sau de două ori, Dudley se cufundă în tăcere,  roşind. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi. Hestia Jones îi  aruncă o privire aprobatoare, care se transformă în indignare când mătuşa Petunia fugi şi îl îmbrăţişa pe Dudley, şi nu pe Harry.

— V-Vai, Dudiţă... cât de frumos... plânse ea pe pieptul lui masiv, c-ce frumos din partea t-ta... s-să-i mulţumeşti...

— Dar nu i-a mulţumit! spuse Hestia indignată.

Nu a spus decât că Harry nu făcea umbră pământului degeaba!

— Da, dar venind din partea lui Dudley, este ca şi când ar fi  zis „te iubesc", explică Harry, oscilând între iritare şi dorinţa de a râde, în timp ce mătuşa Petunia îşi strângea în continuare fiul  la piept, de parcă tocmai l-ar fi salvat dintr-o clădire în flăcări.

— Mai plecăm sau nu?! urlă unchiul Vernon, apărând din  nou în cadrul uşii de la sufragerie. Parcă aveam un program fix!

— Da, da, aşa este, spuse Dedalus Diggle, care privise scena uşor amuzat, iar acum părea să îşi revină. Chiar este timpul să plecăm. Harry...Înaintă grăbit şi îi strânse mâna lui  Harry cu ambele mâini.

— ... noroc. Sper să ne reîntâlnim. Speranţele lumii  vrăjitoreşti sunt pe umerii tăi.

— Aă... da, spuse Harry. Mulţumesc.

— La revedere, Harry, spuse Hestia, strângându-i şi ea  mâna. Suntem alături de tine.

— Sper să nu aveţi probleme, spuse Harry, aruncând o privire spre mătuşa Petunia şi Dudley.

— A, sunt sigură că până la urmă vom fi buni prieteni,  spuse Diggle vesel, ieşind din cameră în timp ce-şi flutura  pălăria. Hestia îl