şi Helvetius conduc la două tipuri de rezultate practice. În ţările în care există instituţii democratice şi dreptul la liberă exprimare este garantat, membrii intelighenţiei îşi promovează obiectivele pe calea influenţării opiniei publice şi, prin ea, a legislaţiei. Acolo unde asemenea instituţii şi garanţii lipsesc, ei se coalizează într-o castă care atacă în permanenţă ordinea existentă, pentru a o discredita şi a deschide calea unor schimbări revoluţionare. Această din urmă situaţie era caracteristică Franţei în preajma anului 1789 şi Rusiei ţariste dinainte de 1905.

Condiţiile de ordin mental şi social favorabile naşterii unei intelighenţii revoluţionare au apărut pentru prima oară în Franţa anilor ’60 şi ’70 ai secolului al XVIII-lea, în mediul asociaţiilor literare şi al cluburilor „patriotice”. Astfel de cluburi aveau ca obiect imediat realizarea unui consens ideologic, ideile urmând să fie judecate nu prin raportare la realităţile vieţii, ci în funcţie de anumite principii teoretice apriorice care fixau ceea ce este raţional şi virtuos. Pentru membrii unor astfel de cluburi, termenii în care trebuia să se desfăşoare politica nu erau mai binele sau mai răul, verificabile prin experienţă, ci binele şi răul, prestabilite ca principii. Chestiunile publice erau astfel puternic personalizate: cel care susţinea o opinie considerată eronată nu era pur şi simplu un om care se înşela, ci – dat fiind că adevărul era evident şi numai din rea voinţă putea fi ignorat – era un om rău.

Intelighenţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deşi exclusivistă şi inspirată de idei care îi erau proprii numai ei, pretindea că acţionează în numele „omului”: nu al omului în came şi oase, ci al noţiunii abstracte despre om existente în minţile intelectualilor; nu al omului aşa cum era el, ci al omului aşa cum ar fi putut şi ar fi trebuit să fie. Una dintre trăsăturile definitorii ale radicalismului modern este credinţa că umanitatea aşa cum se află ea este un produs defectuos, o variantă diformă a proiectului originar. Intelectualul radical are pretenţia că înţelege nevoile oamenilor mai bine decât le pot înţelege ei înşişi, fiindcă el şi numai el cunoaşte „adevăratul” lor eu, cel ideal.

Această categorie de intelectuali avea să se afle, atât în Franţa cât şi în alte ţări ale continentului, inclusiv Rusia, la originea transformării revoltelor în revoluţii, a trecerii de la proteste populare dirijate spre satisfacerea anumitor revendicări la negarea totală a ordinii sociale şi politice. Niciuna dintre condiţiile existente în Rusia la începutul secolului XX nu făcea inevitabilă o revoluţie – niciuna, în afară de prezenţa unei categorii neobişnuit de vaste şi fanatice de revoluţionari de profesie. Nu există documente care să ateste că ţărănimea, sau chiar muncitorimea, ar fi cerut abolirea ţarismului şi schimbarea din temelii a Rusiei. Intelighenţia a fost aceea care a transformat, prin campaniile agitatorice orchestrate în 1917, un conflict local precum revolta garnizoanei Petrograd într-o conflagraţie naţională. Clasă situată în permanentă opoziţie, ostilă oricăror reforme şi compromisuri, intelighenţia a împiedicat rezolvarea pe cale paşnică a gravelor probleme ale Rusiei, cu scopul de a demola sistemul de raporturi umane existent şi a construi pe ruinele lui o lume nouă, după propriile proiecte.

Teoria şi practica socialismului, ca de altfel şi cele ale descendentului său, comunismul, postulează că viaţa omenirii aşa cum se desfăşoară ea este iraţională şi că misiunea celor care au acces la adevărata cunoaştere este de a o transforma în mod radical: întreaga istorie a omenirii nu ar fi decât un lung ocol pe drumul spre adevăratul ei destin. Robert Owen, precursor al socialismului englez, a dat expresie acestei aspiraţii afirmându-şi dorinţa de a transforma „această casă de nebuni într-o Lume Raţională”{8}.

La vârsta de douăzeci şi unu de ani, Marx surprindea astfel implicaţiile teoriilor lui Locke şi Helvetius: „Întreaga dezvoltare a omului… depinde de educaţie şi mediu”, deducând de aici că:

 

dat fiind că omul îşi extrage cunoştinţele, senzaţiile etc. din lumea simţurilor şi din experienţa pe care a câştigat-o prin intermediul acesteia, lumea empirică trebuie astfel organizată încât în mijlocul ei omul să capete experienţa şi obişnuinţa a ceea ce este cu adevărat omenesc… Dacă este adevărat că omul este modelat de ceea ce îl înconjoară, trebuie ca ceea ce îl înconjoară să fie umanizat.

 

Era desigur un îndemn la o schimbare radicală a condiţiei umane – schimbare care urma să fie făcută nu de oamenii de rând, incapabili să-şi înţeleagă condiţia, ci în numele lor.

Cât de nemăsurate erau ambiţiile socialiştilor radicali se poate vedea şi din reflecţiile lui Leon Troţki, care în 1924 înfăţişa omul nou, produs al revoluţiei, în modul următor:

 

Omul va deveni în fine cu adevărat o fiinţă armonioasă… El va începe prin a controla procesele semiconştiente, apoi şi pe cele inconştiente ale organismului său: respiraţia, circulaţia, digestia, reproducerea, ajungând să le subordoneze în măsura dorită controlului raţiunii şi voinţei… Omul îşi va putea controla emoţiile, ridicându-şi instinctele la înălţimea conştiinţei, făcându-le transparente… reuşind să creeze un tip biologic superior, un supraom… Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai subtil. Corpul îi va fi mai armonios, mişcările mai ritmice, vocea mai melodioasă. Viaţa va atinge forme de o teatralitate dinamică. Tipul uman mediu va ajunge la anvergura unui Aristotel, Goethe sau Marx. Iar dincolo de toate acestea, ni se vor arăta culmi încă şi mai înalte.

 

Aceste fantasme, aparţinând nu unui adolescent care visează cu ochii deschişi, ci tovarăşului de luptă al lui Lenin, unul dintre principalii artizani ai triumfului bolşevic din anii 1917–1920, ne dau o idee despre structura mentală a celor care au declanşat şi condus cea mai mare revoluţie a epocii moderne. Ţelul lor pare să fi fost nici mai mult nici mai puţin decât repetarea celei de-a şasea zile a Facerii Lumii, repararea erorii pe care o reprezintă fiinţa umană: misiunea omului ar fi deci nici mai mult, nici mai puţin decât să se reconstruiască pe sine. Ne apare acum mai limpede înţelesul cuvintelor unui influent reprezentant al radicalismului rus, care scria în anii ’60 ai secolului trecut că „omul este Dumnezeu pentru