Rusia de la începutul secolului semăna cu Franţa vechiului regim prin absenţa libertăţii de expresie şi a unor instituţii care să reprezinte interesele marii mase a populaţiei. Intelighenţia, a cărei formare a început în anii ’60 ai secolului trecut, amintea în multe privinţe de acei philosophes francezi din urmă cu un secol. Ca şi predecesorii ei, intelighenţia rusă alcătuia o castă închisă, din care nu puteau face parte decât cei cu convingeri materialiste, socialiste şi utilitariste. (Utilitarismul era doctrina după care moralitatea acţiunilor omului este dată de gradul de durere sau plăcere pe care acestea le produc, iar buna guvernare este aceea care asigură un maximum de fericire pentru cei mai mulţi.) Cei care credeau în existenţa lui Dumnezeu şi a unui suflet nemuritor, în limitele raţiunii omeneşti şi în avantajele compromisului, în valorile tradiţiei şi în dragostea de ţară nu puteau aspira să devină membri ai intelighenţiei sau să aibă acces la publicaţiile ei, oricât de deosebite le-ar fi fost calităţile intelectuale.

Contactul cu ruşii de rând nu a avut niciun efect asupra convingerilor intelighenţiei. În anii ’70, sute de studenţi au părăsit sălile de curs, „mergând printre oamenii din popor”, pentru a-şi propovădui ideile. Oamenii însă s-au dovedit total nereceptivi: ţăranul credea cu toată tăria în Dumnezeu şi ţar şi nu vedea nimic greşit în exploatarea semenilor, atâta vreme cât ţarul era exploatatorul. Radicalii fervenţi nu s-au lăsat însă zdruncinaţi în convingerile lor, preferind să aleagă calea violenţei. În 1879 un număr de circa treizeci de intelectuali (într-o populaţie de 100 de milioane), au creat o organizaţie teroristă clandestină autointitulată „Voinţa Poporului”, cu intenţia declarată de a-l asasina pe ţarul Alexandru al II-lea. Era prima organizaţie din istorie care îşi făcea un obiectiv din recursul la teroarea politică, prototip al numeroaselor grupuri teroriste care au luat naştere în a doua jumătate a secolului nostru în Europa, Orientul Mijlociu şi în alte părţi ale lumii. Acţiunea teroriştilor ruşi pleca de la premisa că violenţa declanşată împotriva regimului avea să demoralizeze autorităţile şi, în acelaşi timp, să zdruncine respectul amestecat cu teamă pe care masele de ruşi îl nutreau faţă de ţar. După un număr de încercări eşuate, ei au reuşit să-l asasineze pe Alexandru, dar efectele au fost contrare celor aşteptate. Masele nu au reacţionat, iar păturile educate, revoltate de crimă, au întors spatele intelectualităţii radicale; guvernul, în loc să cedeze, şi-a înteţit acţiunile represive.

Una dintre consecinţele acestui eşec al terorismului a fost apariţia în anii ’90 a mişcării social-democrate ruse. Social-democraţii, inspirându-se din teoriile lui Marx, calificau terorismul drept lipsit de sens. Din punctul lor de vedere, transformările politice şi sociale nu puteau fi decât rezultatul unor modificări fundamentale în relaţiile economice. Evoluţia lucrurilor nu putea fi grăbită. Chiar dacă ar fi reuşit să doboare ţarismul, teroriştii nu ar fi fost capabili să construiască pe ruinele acestuia un regim democratic, socialist, fiindcă nu erau întrunite condiţiile economice necesare. Rusia, aflată încă în etapa de formare a capitalismului, urma inevitabil să atingă în timp o dezvoltare capitalistă completă. Printre rezultatele noului tip de relaţii economice aveau să se numere, la început, apariţia unui regim de democraţie „burgheză”, iar apoi, când acesta avea să cadă victimă contradicţiilor sale inerente, revoluţia socialistă. Toată această evoluţie cerea însă răbdare şi adaptarea atentă a tacticilor politice la realităţile socioeconomice, în niciun caz recurgerea la acte de eroism nesăbuit.

Strategia social-democrată prevedea că revoluţia trebuia să aibă două etape. În prima dintre acestea, socialiştii urmau să ajute burghezia rusă nou apărută să răstoarne ţarismul şi să instaureze în ţară un regim de tip occidental, cu garantarea libertăţilor civile şi politice. Apoi, profitând de aceste libertăţi, aveau să organizeze clasa muncitoare, pe care o considerau mai potrivită ca agent al revoluţiei decât ţărănimea, pregătind-o pentru ziua în care, împins la disperare de sărăcie, proletariatul ar fi ridicat armele împotriva exploatatorilor lui.

Ca şi radicalii anilor ’80, care încercaseră să atragă de partea lor ţărănimea, social-democraţii din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea au fost repede dezamăgiţi de atitudinea celor pe care pretindeau că îi reprezintă. Contactul mai strâns cu lucrătorii industriali le-a arătat că aceştia nu erau câtuşi de puţin radicali şi că erau interesaţi în primul rând să îşi organizeze sindicate (încă interzise în Rusia la acea vreme) – or, pentru revoluţionari, asta însemna o acomodare cu status quo-ul. Majoritatea socialiştilor însă au acceptat situaţia, dedicându-se îmbunătăţirii statutului economic al muncitorimii. Din rândul lor a luat naştere la începutul secolului facţiunea menşevică. Minoritatea condusă de Lenin, care a format facţiunea bolşevică, a ajuns la concluzia că muncitorii, care se dovediseră mai degrabă reformişti decât revoluţionari, aveau nevoie de un corp de preceptori-revoluţionari de profesie, care să le insufle ardoarea necesară. Această idee, care circula atunci doar în mici cercuri de iniţiaţi, a avut efecte dintre cele mai profunde asupra întregii istorii a secolului XX.

Deşi încă interzise de lege, partidele politice au început să capete formă spre sfârşitul secolului trecut.

Partidul Socialist-Revoluţionar, cel mai radical dintre ele şi descendent direct al organizaţiei Voinţa Poporului, a fost creat în mod oficial în 1902. Câteva aspecte importante îi deosebeau pe socialist-revoluţionari de social-democraţi. Primii nu făceau, precum ceilalţi, o distincţie atât de strictă între ţărănime şi muncitorime, considerându-le pe amândouă drept materie primă a revoluţiei. (Social-democraţii considerau că ţăranii, cu excepţia lucrătorilor de fermă lipsiţi de pământ, erau o clasă „mic-burgheză” şi reacţionară prin excelenţă, prin urmare nişte duşmani ai proletariatului.) Socialist-revoluţionarii desfăşurau o propagandă activă şi făceau agitaţie în sate, cerând lichidarea proprietăţii funciare private şi transferarea tuturor suprafeţelor în mâinile comunelor („socializarea pământului”). Programul fiind în acord cu dorinţele ţăranilor, popularitatea partidului printre aceştia era de neegalat; fiindcă ţărănimea era grupul social cel mai numeros, socialist-revoluţionarii aveau cel mai mare număr de simpatizanţi dintre toate partidele. Această popularitate avea să se dovedească totuşi efemeră, din cauza organizării lor, mult mai slabe decât a social-democraţilor.

Principala strategie a socialist-revoluţionarilor rămânea teroarea politică. Asemeni predecesorilor lor din urmă cu două decenii, ei considerau că regimul ţarist era iremediabil corupt şi că prin atacuri hotărâte îndreptate împotriva funcţionarilor de