grăiască de rău pe Ghiţă. De aceea simţea şi Ghiţă că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe faţă, şi acum, când se văzu peste noapte sub acelaşi acoperământ cu Lică, ar fi dorit să-l aibă şi pe Pintea în apropiere.

  Toate gândurile rele se grămădiseră deodată în capul lui şi-l cuprinsese o nelinişte ca niciodată mai nainte.

  Sufletul i se pusese în tulburare când Lică îi spusese că are o vorbă cu arândaşul. Tulburarea îi crescu când Lică îi sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică. În sfârşit, Ghiţă-l cunoştea destul de bine pe Lică, pentru ca să ştie că el nu se teme de oamenii răi şi de locurile rele, şi aşa se întreba mereu: „Pentru ce a rămas el la cârciumă? Pentru ce le-a spus drumeţilor că are bani la sine? Ce avea de gând să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit?!” „Pentru ce?! Pentru ce?! Îşi zise el în cele din urmă deznădăjduit. Cine ştie?! Le va fi zis aşa din întâmplare, fără ca să fi gândit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele.”

  El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, şi numai din când în când îşi mai aducea aminte de banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gândea la toate, şi la învoială, şi la bani, şi la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la Lică, şi la urmările ce puteau să aibă acestea, şi un glas tainic parcă-i şoptea mereu: „A venit vremea să te răfuieşti”.

  Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, şi trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii. Dar acum, când trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arândaşului, fără îndoială pentru ca să-şi facă rând de vreun alt om la Moara cu noroc.

  Dară Ghiţă nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească locul la care în scurt timp putea să se facă om cu stare.

  Şi iar se gândea la învoiala pe care o făcuse în strâmtoarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia şi la zilele bune pe care le avusese când nu avea nici porci la îngrăşare, nici vaci cu lapte, nici căruţă pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine număraţi în ladă. Şi când se gândea la aceste, îi venea oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc şi-l scapă aşa zicând de toate nevoile. Dar Ghiţă era om cu minte şi simţea că are să-i pară toată viaţa rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de câte ori îşi aducea aminte că Lică se afla sub acelaşi acoperământ cu dânsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit să meargă la el şi să-l întrebe: „Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbeşte-mi verde-n faţă, ca să ne înţelegem.” Şi iar îi venea să-şi zică: „Ce-mi pasă?! Eu nu dau nimic; sunt gata să ţin piept cu el. Şi dacă pier, atâta pagubă!” Şi mai ales acesta era gândul care-l stăpânea pe Ghiţă: nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da nici cât e negru sub unghie îndărăt.

  Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi nu mai era veselă ca mai nainte, când se afla singură cu dânsul. El însuşi se înstrăinase de dânsa. Din clipa în care ea şi-a arătat bănuielile pe faţă, se stinsese orice tragere de inimă pentru dânsa din sufletul lui. Şi-ar fi dat adesea toată viaţa pentru ca să mai poată simţi, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simţea odinioară când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să străbată până la inima lui plină de amărăciune. Din dragoste către dânsa şi către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dânsa şi pentru copii se băgase în strâmtoarea în care se afla; şi acum tocmai ea era cea dintâi din rândul acelora care nu ţin seamă de strâmtoarea lui şi de greutăţile cu care se luptă, chiar şi ea îl credea rău, când nu putea să-i înţeleagă purtarea.

  De aceea acum, când simţea trebuinţa de un suflet în care să-şi caute sprijinire, Ghiţă nu se gândea la Ana, care dormea liniştită lângă dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-şi pună caii la căruţă şi să plece acu în vreme de noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui, şi în cele din urmă simţindu-se mai tare, el îşi zise: „Adică de ce să pun eu mai multă încredere într-un om străin decât în nevasta mea?!”

  De abia se înnoptase, toţi dormeau la cârciumă, şi chiar Ghiţă, mai împăcat cu gândurile sale, aţipise, când câinii începură să latre şi o luară din ce în ce mai neastâmpăraţi pe vale în sus.

  Ghiţă tresări speriat din somn, sări din pat, se apropie de fereastră şi privi afară în noaptea întunecată.

  El nu zări nimic, dar simţi că se apropie vreun om cunoscut, deoarece câinii se întorceau scheunând înapoi.

  Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfârşit, trecând pe sub fereastră şi înaintând spre uşa cârciumii un om şi o femeie înaltă şi lată