Asta era adică! Acum înţelegea pentru ce a rămas Lică la Moara cu noroc, şi-i era ruşine de gândurile rele ce-şi făcuse.

  „Parcă-i un voinic de codru!” zise el retrăgându-se de la fereastră.

  — Cine-i? Strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marţi, ungurul.

  — Oameni buni! Răspunse un glas bărbătesc. Ghiţă se tulbură din nou. Precum văzuse prin întuneric, îi părea că omul ce venea cu femeia nu era Răuţ; acum, când îi auzi glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un om cu desăvârşire necunoscut. Atunci cum de-l cunoşteau câinii? Cum de-l lăsa sluga să treacă? De ce nu venise Răuţ însuşi?

  „De ce? De ce?” îşi zise el necăjit. E grozav când omul îşi face spaimă din toate nimicurile.

  Cu toate aceste, îi veni gândul să se ducă să vadă cine a venit.

  — Ce-i, Ghiţă? Întrebă Ana, care se deşteptase din somn şi se ridicase din pat.

  — Ce să fie! Îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuţ se întoarce. Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui Lică.

  — Nu era glasul lui Răuţ, Ghiţă, grăi nevasta. Te rog, du-te şi vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de noapte?

  Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniştit pe ea şi mai tare.

  — Fii pe pace! Îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, şi dacă n-ar fi oameni cunoscuţi, nu i-ar fi lăsat Marţi să treacă.

  — Marţi! Întâmpină nevasta. Mie nu-mi place Marţi deloc.

  — Ei, apoi tu bănuieşti pe toată lumea, grăi Ghiţă. Fii cuminte şi te linişteşte.

  Ana se linişti, deşi tremura în tot trupul. Pe când aţipise din nou, câinii începură iar să bată.

  — Ce-i asta?! Strigă cârciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima şi parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine când a văzut acea femeie înaltă şi lată în umeri ca un voinic de codru. El sări dar din nou jos şi iar se duse la fereastră.

  Omul şi femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Însă parcă era alt om, parcă era Lică, el însuşi. Dac-ar fi ştiut că Ana doarme, Ghiţă ar fi plecat să se încredinţeze.

  — Se duc, grăi el, dar încet.

  — Bine, Ghiţă, răspunse Ana. Să dormim.

  — Să dormim. Însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită din somnul cel dintâi, tulburată de gânduri grele, şi în cele din urmă o apucară nişte fierbinţeli care n-o mai lăsau să se astâmpere. Ghiţă fu peste puţin cuprins de un somn adânc; afară începu să bată vântul, iar ea era frământată de muncile nopţilor petrecute pe nedormite în culcuşul învrăjmăşit.

  Târziu după miezul nopţii câinii se mişcară de a treia oară.

  Ana îşi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat şi se apropie de fereastră.

  Lică se întorcea singur despre Fundureni la cârciumă. Acuma ea le înţelegea toate: el a fost undeva şi a făcut ceva cu ştirea lui Ghiţă.

  — Doamne! Zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sângele când se gândi că vor fi aflat şi alţii.

  Era târziu, marţi dimineaţă, când Lică ieşi cam nedormit la lumina zilei.

  Ploua, şi le spunea oamenilor că avuse dreptate când zicea că are să se schimbe vremea şi că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie.

  Ghiţă luase hotărârea să nu aştepte decât plecarea lui Lică, apoi să-şi pună caii la căruţă şi să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, şi mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, îşi schimbă gândul. La urma urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi având să vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, şi de când ştia că şi Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse şi îi era greu de bănuielile pe care şi le făcuse în nedumerirea sa asupra lui.

  Iară Ana întâia oară în viaţa ea simţi tragere de inimă pentru Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, „noroc bun!”, căci soarta soţului său era acum legată de a lui.

  După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă la o parte şi-i grăi:

  — Am o vorbă cu tine: nu acum, dar când îţi prinzi vreme.

  — Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum.

  — Nu acum, Ghiţă, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în tihnă. Caută-ţi de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece.

  Făcându-şi socoteala cu drumeţii, Ghiţă se întreba mereu ce va fi având nevasta să-i spună, şi grăbea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeţii erau gata de plecare, iată că sosi şi Pintea, însoţit de alţi doi jandarmi, la cârciumă.

  El venea mai iute şi era mai tăcut decât de obicei.

  — Ce fel de oameni, aşa, mai însemnaţi, au trecut ieri pe aici? Întrebă el, după ce intră cu tovarăşii săi în odaia de lângă cârciumă şi trase uşa după sine.

  — Nu-i mai ţin minte, răspunse cârciumarul rece.

  — Ei, trebuie să aflu! Grăi Pintea scurt şi hotărât. Ghiţă privi lung la el, apoi la ceilalţi doi şi grăi dezgheţat:

  — Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniţi numai din când în când, şi aşa, trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu cereţi să-mi bag capul în primejdie ori