să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce mă întrebaţi, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât, luaţi-mă strâns legat şi duceţi-mă cu voi.

  — La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu toată dreptatea.

  De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor săi semn să iasă.

  Rămânând singur cu Ghiţă, el privi câtva timp jos, ţintă înaintea sa, apoi grăi:

  — Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic!

  — Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi ştiind, răspunse Ghiţă, dar de la mine nu.

  Pintea privi lung şi aspru în faţa cârciumarului, ca şi când ar voi să afle adevărul din ochii lui.

  — Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. Ghiţă dete din umeri.

  — Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.

  — Cunoşti tu pe Lică? Întrebă el iute.

  — Îl cunosc.

  — Bine?

  — Bine! N-am fost prinşi împreună?! Nu împreună am stat închişi?!

  — Tu ai fost închis? Întrebă Ghiţă tulburat.

  — Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam prinşi.

  — Vasăzică, tu ai fost prins o dată? Grăi Ghiţă încă o dată.

  — Ce dracu! Strigă Pintea râzând, aş fi oare ceea ce sunt, dacă n-aş fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi spun despre Lică?

  Ghiţă-şi pierduse rostul şi începu a se teme de omul la care ţinuse atât de mult mai nainte.

  — Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri.

  — Pentru muieri? Răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa.

  — Atunci înţeleg! Grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun adică om de pândă în casa mea!

  Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă.

  — Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine…

  — Stai! Strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ţi-o aleg eu, şi grija mea de dânsa!

  — Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu…

  — Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?

  — Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund.

  — Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului! Înţeleg să nu le spui altora, dar mie?

  — Ţie ţi-aş spune, răspunse Ghiţă, dar dacă îţi spun ţie, spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora. Uite! Întreabă-i pe drumeţi, întreabă-l pe slugă, sileşte-l să-ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea.

  — Te înţeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste – Dumnezeu ştie câţi bani de la dânsul.

  Ghiţă parcă nu înţelegea bine.

  — Pe care jidov, întrebă el, pe arândaşul?

  — Da! Pe arândaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale, pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora.

  Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi.

  — Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaşte arândaşul.

  — Apoi da! Răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele acoperite, şi arândaşul zice că i se părea ca şi când ar fi fost Lică.

  — Ei bine, nu se poate! Grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a dormit astănoapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decât abia acum.

  Pintea stete câtva timp pe gânduri.

  — Când a venit? Întrebă el.

  — Ieri pe la amiazăzi.

  — Cu cine a stat?

  — Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta.

  — Ferească Dumnezeu! Grăi Pintea ridicându-se. Un lucru să ştii şi să-l ţii totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalţi doi rămân aici.

  VIII.

  Ana rămase cu inima încleştată când Ghiţă îi spuse că trebuie să plece cu Pintea şi cu slugile la Ineu. Deşi vedea însă din faţa lui că e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai linişti când se gândi că Pintea e omul lui Ghiţă, ba parcă numai acum înţelegea pentru ce Ghiţă şi-a dat silinţa să se pună bine cu Pintea, şi-i părea bine că pleacă tocmai cu dânsul.

  Dar inima, cu toate aceste, îi