— Maică! Îi zise ea într-un târziu bătrânei. Cum ţi se par lucrurile aici la noi la cârciumă?

  — Cum mi se par? Răspunse bătrâna. Le vezi şi tu ca mine. Merg bine.

  — Da, merg bine aici în cârciumă, urmă nevasta; dar la noi în casă? Nu-l vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gânduri, că nu se mai dă în vorbă cu noi? Nu vezi tu că de câtva timp parcă nu mai suntem nevastă şi bărbat?

  — Aşa sunt vremile, grăi bătrâna. Ghiţă e om harnic şi sârguitor şi aşa se gândeşte mereu ca să adune ceva pentru casa lui. Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul. E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie să te mâhneşti pentru ea: rabdă, că de folosul tău rabzi, şi nici nu ai prea mult de răbdat.

  — Bine, maică, zise Ana, dar dacă el ar începe să caute câştig nelegiuit? E vorba şi de noi; ar trebui să ne spună şi nouă ce face.

  Bătrâna stete câtva timp pe gânduri, apoi grăi întristată:

  — Nu ştiu, fata mea, şi nici nu caut să-mi dau seama. E multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart între dânşii: dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de cap, şi sfat, şi bogăţie, şi mărirea lumească, toate sunt în zadar.

  Ana stătea dusă în gânduri, când auziră zuruitul unei trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră.

  Ghiţă nefiind acasă, Ana şi bătrâna ieşiră să primească pe cei veniţi. Afară ploua ca din ciur. După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani, înaltă, cu obrajii plini, cu ochii mari albaştri şi cu părul auriu, îmbrăcată de sus până jos în negru şi de mână cu un copil ca de cinci ani, slab şi bolnăvicios.

  Ea îi făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca şi când ar voi s-o întrebe unde-şi poate găsi un adăpost mai retras.

  Ana o duse în odaia de lângă cârciumă.

  — Dar frumoasă e, bat-o s-o bată! Grăi bătrâna plecând în urma lor. În clipa când erau să intre în odaie, străbătu un fulger printre nori şi căzu un tunet puternic, de care se cutremură toată valea.

  — Vai de mine! Strigă drumeaţa oprindu-se speriată în prag, închideţi ferestrele, că ne trăsneşte pe toţi aici în cârciumă.

  — E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grăi bătrâna făcându-şi cruce şi grăbind să închidă ferestrele. Dar nu vă temeţi, domnişoară: Dumnezeu nu-l loveşte decât pe acela pe care vrea să-l pedepsească.

  — Da, Dumnezeu, grăi drumeaţa, aşa, pentru dânsa, totdeauna Dumnezeu şi numai el.

  — Poftiţi ceva? O întrebă Ana, după ce ea se aşeză.

  — Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr.

  Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. În vremea aceasta, vizitiul deshămase caii şi-i dusese la grajd, iară feciorul se retrăsese sub cerdac, unde stătea rezemat de un stâlp şi privind din când în când la jandarmii care şedeau în cârciumă.

  — E foarte tristă, grăi Ana apropiindu-se de dânsul. El se îndreptă şi curăţi mâneca, pe care se rezemase cu mâna, apoi răspunse:

  — Da, e tristă.

  — Unde mergeţi? Întrebă cârciumăriţa.

  — Nu ştiu, grăi feciorul privind mai cu dinadins în faţa ei, ca să vadă dacă-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme de porci?

  — Da, îi răspunse Ana, în toate părţile cât vezi cu ochii. Are turme?

  — Aşa se zice, grăi feciorul dând din umeri.

  — Dar pe cine jeleşte?

  — Pe bărbatu-său. S-a împuşcat acu trei săptămâni.

  — S-a împuşcat?! Strigă Ana speriată. Pentru ce?

  — Nu ştiu, răspunse feciorul, dând iar din umeri. D-ta înţelegi, adause apoi peste puţin depărtându-se, că asta nu e moarte firească şi că trebuie să fie o taină la mijloc.

  — Sărmana femeie! Grăi Ana înduioşată. Pe când Ana îi povestea bătrânei cele ce aflase despre drumeaţa cea frumoasă, se întoarse şi vizitiul de la grajd şi se puse pe laiţa de sub cerdac.

  — Le dau dracului toate, şi cai, şi căruţă, şi stăpână, zise el amărât. Îmi vine s-o las aici în pustietate şi să mă duc pe ici încolo.

  — Taci, măi, că te aude! Îi zise feciorul trăgând cu ochiul şi destul de tare pentru ca stăpâna să-l poată auzi, cum trebuia să-l audă şi pe vizitiu. Fii cuminte, urmă apoi mai încet, şi se aşeză în faţă cu el. Nu ştii tu că de câte ori venim pe la Ineu, ne întoarcem încărcaţi ca stupul?

  — Ai vorbit cu cârciumăriţa? Întrebă vizitiul.

  — Aş! Ţi-ai găsit omul! Răspunse feciorul. Asta nu-ţi încarcă socoteala. Lasă, că am eu omul meu la Ineu, unde stăm cu stăpâna.

  — Dacă i-ar da Dumnezeu Sămădăului un gând bun… Grăi vizitiul; să ne mai amâne până duminică cel puţin.

  Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn că acuma va şti să o pună şi aceasta la cale, apoi ei rămaseră tăcuţi faţă-n faţă, privind ţintă unul la altul, ca şi când fiecare ar avea să-i spună celuilalt ceva, dar stă pe gânduri şi nu află vorba potrivită ori nu cutează să se dea fără şovăire pe faţă.

  — La ce te gândeşti tu acum? Întrebă vizitiul într-un târziu.

  — Hm! Îi răspunse feciorul zâmbind pe sub mustaţă. Pare-mi-se că tot la ceea la ce te gândeşti şi tu. Dar ce ne pasă nouă?! Urmă el, peste puţin, mai deschis. Nu-i aşa?! Ce-ţi pasă ţie?! Ce-mi pasă