— Vă mulțumesc, le spuse Nela, încet. Acum mă simt mai bine.

Cei doi se priviră semnificativ, apoi Grigore se aplecă spre ea și-i șopti:

— Ne dați și nouă ceva pentru osteneală?

Conductorul, oarecum jenat, îi spuse Nelei, rîzînd:

— El e țigan, nu i-e rușine să ceară.

Nela deschise geanta pe care o purtase tot timpul pe umăr. Aceasta era udă pe dinăuntru, dar portofelul cu acte și bani scăpase nevătămat. Le dădu o sută de lei. Grigore insistă:

— Asta-i pentru mine. El, care, vorba-aia, v-a purtat în cîrcă, nu merită o atenție în plus?

Nela îi dădu și conductorului o sută, după care cei doi o luară la fugă prin apă, înapoi, spre trenul care-i aștepta, zbenguindu-se ca niște ștrengari. După ce trecură de șuvoi, căutară prin apă celălalt geamantan și-l luară cu ei, fără să se sinchisească de cei care-i urmăreau.

— Doamne, Doamne! zise, mîhnit, tînărul preot. Cîtă nerușinare! În comuna mea, țiganii stau pe marginea rîului și trag cu căngile lucrurile și animalele oamenilor năpăstuiți.

— La noi, spuse o fetiță de vreo zece ani, Miliția a tras în ei cu armele și tot nu s-au speriat.

— Nu s-au speriat? o întrebă Nela, mirată.

Fata avea o mutricică extrem de gravă și matură, care o înduioșă. Căută ceva prin geantă, găsi un ruj și i-l dădu. Aceasta îl ascunse repede în buzunar, fără să vadă ce e și continuă să vorbească.

— Nu s-au speriat, s-au dus mai la vale și-au scos oi, boi, cai, porci. Au scos și un măgar. Știți ce bine înoată măgarul?

— Nu.

— Toate animalele înoată, în afară de găini și curci.

Se auzi semnalul unei locomotive. Toți călătorii tresăriră. Credeau că vine trenul care urma să-i ia, dar era trenul care-i abandonase și care pornise, acum, înapoi. Șeful de tren striga ceva către cei rămași dincoace de apă, dar nimeni nu înțelegea nimic.

— Ce-o fi vrînd să spună? întrebă fetița. Poate ne dă o veste.

— Nu ne dă nici o veste, îi răspunse preotul cel tînăr. Își bate joc de noi.

Într-adevăr, șeful de tren, împreună cu Pamfil și alți cîțiva rîdeau de se prăpădeau și făceau semne obscene către cei rămași.

Ploaia se întețise. Bătea un vînt rece și pătrunzător. Nelei îi clănțăneau dinții de frig.

— Domnișoară, îi spuse preotul, în condițiile în care ne aflăm, dumneata o să faci o pneumonie. Trebuie să-ți schimbi neapărat îmbrăcămintea.

Din fericire, deschizînd geamantanul care-i rămăsese, Nela descoperi cîteva rochii și pulovere, un taior și niște ciorapi care nu apucaseră să se ude.

— Dar unde să mă schimb? întrebă ea, privindu-l pe preot ca pe un salvator.

— E foarte simplu, spuse acesta, părînd a face parte din acea categorie de oameni care găsesc soluții pentru orice împrejurare dificilă. Chemăm mai multe femei care să stea în jurul dumitale și să te acopere de privirile celorlalți.

Preotul adună repede zece femei care se instalară ca un gard viu împrejurul Nelei. Aceasta se dezbrăcă în pielea goală, aruncă hainele ude cu silă (cineva i le șterpeli imediat), după care începu să le îmbrace pe cele aflate în geamantan. Își puse pe ea chiloții și un furou, după care realiză că gardul viu din jur dispăruse. Trenul care trebuia să-i ia venise pe neașteptate și toate femeile fugiseră să-și ia bagajele și să-și caute loc în vagoane, care, de fapt, nu erau decît patru. Preotul nu o părăsi pe Nela, o ajută să se îmbrace, să-și strîngă boarfele și să se urce în tren. În compartimente nu mai exista nici un loc liber, iar pe culoar nu se putea circula din cauza celor care blocaseră trecerea cu trupurile și bagajele lor. Tot preotul găsi o soluție: să se instaleze în WC, unde se mai afla o femeie cu doi copii. Nela își pusese pe ea un taior uscat, dar frigul îi intrase pînă în oase, îi era extrem de frig, avea frisoane, îi clănțăneau dinții. Femeia o invită să bea dintr-o sticlă cu țuică, dar Nela o refuză categoric.

— Prefer să beau orice, chiar și gaz, dar țuica mi-e insuportabilă. Miroase îngrozitor.

— Domnișoară, îmi pare rău, zise femeia, fără a se arăta jignită de refuz, țuica trebuie să miroasă a țuică. Noaptea o să fie tare grea, dar tot e mai bine decît afară, în ploaie.

În clipa următoare trenul porni foarte încet, ca o ființă extrem de obosită, aproape neputincioasă. Preotul își făcu cruce.

— Doamne-ajută.

Nela se așeză pe geamantan, istovită, și gemu de cîteva ori, ca să se ușureze de suferință.

— Ce ne mai trebuia nouă inundație? se văită femeia, clătinînd din cap, un cap foarte mic, cu părul alb și cu pielea zbîrcită, plină de negi.

— Unde te duci? o întrebă preotul.

— Mă duc să-mi caut bărbatul. A plecat de-acasă de un an jumate după servici și n-a mai venit.

— Bani ți-a trimis?

— Mi-a trimis două luni, pe urmă – nimic. Nici bani, nici scrisoare. L-am căutat cu Miliția, l-am dat în judecată, degeaba, nu dă nimeni de el. Dacă nu-l găsesc ei, îl găsesc eu. L-am căutat în toată Moldova, i-am dat de urmă la Comănești, dar plecase de-o lună.

— Așa fac toți bărbații fugari: stau o lună, două undeva, apoi schimbă orașul și serviciul.

— Îl găsesc eu, părinte, pînă la urmă, nu mă las, trebuie să-l găsesc.

— S-o fi încurcat cu alta.

— Sigur că s-a-ncurcat. C-o moldoveancă. Are și ea doi copii. Lasă doi copii acasă și ia alta cu doi copii, cine să-i mai înțeleagă pe bărbații din ziua de azi?

Unul dintre copii (Nelei i se păru că sînt gemeni) urinase pe el, dar femeia nu se arăta dispusă să-i schimbe hainele.

— N-are nici pe dracu’, aici e cald.

Copiii erau foarte murdari și palizi, păreau speriați de tot ce se întîmplă în jurul lor și nu scoteau nici un un cuvînt; le curgeau mucii din nas pînă în gură, ceea ce nu părea să-i deranjeze cîtuși de puțin.

— Dacă-l descoperi, poți să-l bagi la pușcărie, o sfătui Nela.