Doctor Sleep citește cărți gratis pdf 📖

STEPHEN KING

DOCTOR SLEEP

 „Ne aflăm la o răscruce. Jumătăţile de măsură

nu duc nicăieri.”

Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi

„Dacă vrem să trăim, trebuie să ne eliberăm de furie. (Aceasta este) luxul îndoielnic al oamenilor normali.”

Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi

FRICA înseamnă de fapt: „Frige realitatea

şi cară-te de acolo.”

vechi aforism al Alcoolicilor Anonimi

În a doua zi a lunii decembrie dintr-un an în care un fermier obscur din Georgia{1} tot îşi mai făcea de lucru prin Casa Albă, unul dintre cele mai impresionante hoteluri din Colorado a fost mistuit de flăcări. Hotelul a fost declarat o pierdere iremediabilă. Ancheta, condusă de comandantul departamentului de pompieri din Comitatul Jicarilla, a stabilit că incendiul s-a declanşat din cauza unui boiler defect. Când a avut loc accidentul, hotelul era închis pe perioada de iarnă şi în el nu se aflau decât patru persoane. Trei dintre acestea au supravieţuit. Jack Torrance, îngrijitorul din extrasezon, şi-a pierdut viaţa în încercarea sa eşuată (însă eroică) de a reduce presiunea aburului din boilerul respectiv, presiune ce atinsese un nivel catastrofal din pricina unei supape de siguranţă stricate.

Doi dintre supravieţuitori au fost soţia îngrijitorului şi fiul acestuia, de vârstă fragedă. Cel de-al treilea a fost bucătarul-şef al hotelului Overlook, Richard Hallorann, care îşi părăsise locul de muncă sezonier din Florida şi venise în Colorado, mânat de ceea ce el numea „un presentiment puternic” ce îl convinsese că familia Torrance avea necazuri. Ambii adulţi au suferit răni grave în urma exploziei. Doar copilul a scăpat teafăr şi nevătămat.

Cel puţin din punct de vedere fizic.

Wendy Torrance şi fiul său au fost despăgubiţi de corporaţia care deţinea hotelul Overlook. Nu o sumă colosală, dar suficientă cât să-i ajute să se descurce vreme de trei ani, timp în care ea nu a putut să lucreze din cauza traumatismelor suferite. Avocatul pe care îl consultase îi spusese că, dacă nu va da înapoi şi va juca dur, ar putea căpăta mult mai mult, deoarece corporaţia voia să evite un proces. Însă Wendy, la fel ca proprietarii hotelului, nu-şi dorea decât să dea uitării iarna aceea sinistră, petrecută în Colorado. Se va face bine, spunea ea, şi chiar aşa a şi fost, deşi leziunile suferite au chinuit-o până la sfârşitul vieţii. Vertebrele zdrobite şi coastele fracturate se pot vindeca, însă nu te vor lăsa niciodată să-ţi uiţi trecutul.

O vreme, Winifred şi Daniel Torrance au locuit în sud-est, apoi s-au mutat în Tampa. Din când în când îi vizita Dick Hallorann (cel cu presentimentele puternice), care venea de la Key West mai ales ca să-l vadă pe Danny, întrucât cei doi aveau o relaţie specială.

Într-o dimineaţă devreme din luna martie a anului 1981, Wendy l-a sunat pe Dick şi l-a întrebat dacă poate veni până la ei. I-a spus că Danny o trezise în toiul nopţii şi îi zisese să nu intre în baie.

Iar după aceea a refuzat să mai rostească vreun cuvânt.

Se trezise pentru că-i venea să facă pipi. De afară se auzeau rafalele puternice ale vântului. Era cald – cam tot timpul era cald în Florida –, însă nu-i plăcea deloc zgomotul acela şi avea senzaţia că niciodată nu va reuşi să se împace cu el. Îi amintea de Overlook, unde boilerul defect fusese cel mai neînsemnat dintre pericole.

Locuia cu mama sa într-un apartament strâmt de la etajul al doilea al unei clădiri cu locuinţe ieftine de închiriat. Danny ieşi din camera lui, aflată lângă cea a mamei, şi traversă holul. Vântul răbufni din nou, iar palmierul uscat din faţa ferestrei îşi clămpăni frunzele. Sunet de oase izbite între ele. Atunci când nu făcea nimeni duş sau nu foloseau toaleta, obişnuiau să lase uşa de la baie deschisă, deoarece încuietoarea era stricată. În noaptea asta uşa era închisă. Dar nu pentru că mama ar fi fost înăuntru, nu, nici vorbă. Din cauza rănilor suferite la cap în timpul evenimentelor de la Overlook, mama începuse să sforăie – făcea un sfârrr-sfârrr blând atunci când dormea –, iar sunetul ăsta îl auzea acum Danny venind din dormitorul ei.

Asta e, înseamnă că a închis-o din greşeală.

Deşi ştia că nu este aşa (căci şi el era înzestrat cu presentimente şi presimţiri puternice), însă uneori trebuie să afli. Uneori trebuie să vezi. Descoperise acest adevăr într-o cameră de la etajul al doilea al hotelului Overlook.

Cu o mână ce i se părea prea lungă, prea deşirată, prea fără oase, apăsă clanţa şi deschise uşa.

În baie era femeia din Camera 217, aşa cum anticipase el. Goală-puşcă, stătea pe toaletă, cu picioarele desfăcute şi cu coapsele palide şi puhave la vedere. Sânii verde-murdar îi atârnau până la brâu, aidoma unor baloane dezumflate. Peticul de păr de sub burtă era cenuşiu. Şi tot cenuşii îi erau şi ochii, oglinzi din oţel. Îl văzu şi buzele i se lăbărţară într-un rânjet.

Închide ochii, îl sfătuise Dick Hallorann pe vremuri. Dacă vezi ceva rău, închide ochii şi spune-ţi că nu-i nimic acolo şi, când ai să-i deschizi, lucrul cel rău va fi dispărut.

Numai că tehnica respectivă nu funcţionase în Camera 217 pe când avea cinci ani şi nu va funcţiona nici acum. Era convins de asta. Îi simţea mirosul. Intrase în putrefacţie.

Femeia – ştia cum o cheamă: doamna Massey – se ridică greoi pe picioarele vineţii, întinzând mâinile spre el. Carnea de pe braţe atârna, gata să se desprindă de pe os. Îi zâmbea aşa cum zâmbeşti când te întâlneşti cu un vechi prieten. Sau