Cu o expresie ce ar fi putut fi confundată cu calmul, Danny închise uşurel uşa şi se retrase din faţa ei. Văzu cum clanţa se ridică… şi coboară… şi se ridică… şi se potoleşte.

Acum avea opt ani, adică în stare să judece cât de cât raţional, chiar aşa de înspăimântat cum era. În parte deoarece, în străfundurile minţii sale, se aşteptase la una ca asta. Deşi întotdeauna crezuse că Horace Derwent va fi cel care îşi va face apariţia în viaţa lui. Sau poate barmanul, căruia tatăl lui îi spunea Lloyd. Dar ar fi trebuit să ştie că va fi doamna Massey, încă dinainte s-o vadă în baia lor. Pentru că, dintre toţi nemorţii din Overlook, ea fusese cea mai cumplită.

Partea aceea a minţit lui înzestrată cu judecată îi spunea că nu este nimic altceva decât o frântură dintr-un coşmar care se ţinuse scai de el şi după ce se trezise şi se dusese la baie. Partea aceasta se încăpăţâna să-l convingă că, dacă va deschide din nou uşa, va vedea că în baie nu este absolut nimic. Sigur că nu va fi nimic, doar era complet treaz acum. Dar o altă parte a lui, partea aceea care strălucea, ştia că lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Hotelul Overlook nu-şi încheiase socotelile cu el. Cel puţin unul din spiritele acelea vindicative îl urmărise până în Florida. Cândva descoperise o femeie lungită în cadă. Femeia aceea se ridicase şi încercase să-l sugrume cu degetele ei mucegăite şi împuţite (dar extrem de puternice). Dacă ar deschide acum uşa de la baie, ea ar termina ce începuse atunci, pe vremuri.

Recurse la un compromis şi-şi lipi urechea de uşă. La început nu auzi nimic. Apoi un sunet slab.

Unghii moarte râcâind pe lemn.

Danny se duse în bucătărie pe picioare ca din câlţi, se urcă pe un scaun şi urină în chiuvetă. Apoi îşi trezi mama şi îi spuse să nu intre în baie pentru că acolo e un lucru rău. După aceea se duse la el în cameră şi se ascunse sub pături. Îşi dorea să nu se mai dea jos din pat decât ca să se ducă să facă pipi în chiuveta din bucătărie. Şi, pentru că-şi prevenise mama, nu mai avea niciun motiv să-şi mai dorească să vorbească cu ea.

Mama îi cunoştea muţenia. Prima oară se întâmplase după ce Danny intrase în Camera 217 a hotelului Overlook.

— Cu Dick vrei să stai de vorbă?

Culcat pe spate, cu ochii la ea, băiatul dădu din cap. Iar mama formă numărul, chiar dacă era ora patru dimineaţa.

A doua zi, Dick ajunse la ei. Adusese ceva cu el. Un cadou.

După ce Wendy îl sunase pe Dick – avusese grijă ca Danny să o audă – băiatul adormi la loc. Încă îşi mai sugea degetul mare, cu toate că acum avea opt ani şi era în clasa a treia. O durea să-l vadă aşa. Se duse la baie şi rămase câteva clipe privind uşa închisă. Îi era teamă – o speriase Danny –, dar avea nevoie la closet şi nici prin gând nu-i trecea să folosească chiuveta aşa cum făcuse fiul ei. Îi era scârbă numai la gândul că s-ar putea urca într-un echilibru precar pe marginea de porţelan a chiuvetei, cu fesele atârnânde (chiar dacă n-ar fi văzut-o nimeni).

Într-o mână ţinea ciocanul pe care îl luase din cutia ei de scule de femeie singură. Îl ridică atunci când apăsă clanţa şi deschise uşa. Fireşte că baia era goală, însă scaunul toaletei era coborât. Niciodată nu-l lăsa aşa noaptea, pentru că ştia prea bine că, dacă Danny, doar zece la sută treaz, va avea nevoie la baie, va uita să-l ridice şi va împroşca totul în jur. Mai era şi un miros. Un miros urât. Ca de şobolan mort în pereţi.

Făcu un pas, apoi încă unul. Surprinse o mişcare şi se răsuci cu ciocanul ridicat, gata să lovească pe oricine

(orice)

s-ar fi ascuns în spatele uşii. Însă nu era decât propria-i umbră. Te sperii chiar şi de umbra ta, zic oamenii în bătaie de joc, dar cine era mai îndreptăţită decât Wendy Torrance? După ce văzuse tot ce văzuse şi trecuse prin ce trecuse, ştia foarte bine cât de periculoase puteau fi anumite umbre. Puteau avea colţi.

În baie nu era nimeni, dar observă o pată decolorată pe scaunul closetului şi o alta pe perdeaua de la duş. Fecale, fu primul ei gând. Dar nu, rahatul nu e roşu-gălbui. Se uită mai de aproape şi văzu firicele de carne şi de piele putrezită. Iar pe covoraşul din faţa cabinei de duş erau şi alte pete asemănătoare, în formă de tălpi. Prea mici – prea elegante – ca să fi aparţinut unui bărbat.

— O, Doamne, Dumnezeule, şopti ea.

În cele din urmă folosi tot chiuveta din bucătărie.

De-abia spre prânz reuşi Wendy să-şi dea fiul jos din pat. Îl convinse să înghită nişte supă şi un sandvici cu unt de arahide, după care băiatul se culcă din nou. Tot nu voia să vorbească. Hallorann ajunse curând după cinci după-amiaza, la volanul Cadillac-ului său roşu, dar cam vechi (însă perfect întreţinut şi lustruit de-ţi lua ochii). Wendy îl aşteptase lângă fereastră, la fel cum odinioară aşteptase şi pândise întoarcerea soţului ei, sperând că Jack va veni acasă binedispus. Şi nebăut.

Se repezi pe scări şi deschise uşa de la intrare chiar atunci când Dick întinsese mâna spre soneria sub care scria TORRANCE 2A. I se aruncă în braţele întinse, dorindu-şi să rămână în îmbrăţişarea lui dătătoare de linişte cel puţin o oră. Poate chiar două.

Hallorann îi dădu drumul şi se uită lung la ea, ţinând-o de umeri.

— Arăţi bine, Wendy. Ce face omuleţul nostru? A început să vorbească?

— Nu, dar cu tine va vorbi. Chiar dacă la început n-o va face cu voce tare, puteţi să…

Nu termină, ci arătă cu degetul spre fruntea bucătarului.

— Nu neapărat, zise Dick.

Zâmbetul său larg dezveli o proteză nouă şi strălucitoare. Hotelul Overlook i-o distrusese pe cea veche în noaptea când explodase boilerul. Sigur, Jack Torrance