fusese cel ce lovise cu ciocanul care-i prăpădise lui dinţii şi lui Wendy capacitatea de a merge fără să şchiopăteze, însă amândoi ştiau că, de fapt, hotelul îi atacase.

— E foarte puternic, Wendy. Dacă vrea să mă blocheze, o s-o facă. Ştiu din experienţă. În plus, e mai bine să vorbim cu gura, nu cu gândul. Mai bine pentru el, vreau să zic. Acum spune-mi ce s-a întâmplat.

După ce-i povesti totul, Wendy îl conduse în baie. Lăsase totul cum fusese, aidoma unui poliţist de proximitate care protejează locul unei crime până la sosirea echipei de criminalişti. Pentru că acolo se petrecuse o crimă. O crimă împotriva copilului ei.

Dick privi petele vreme îndelungată, fără să le atingă, apoi zise:

— Hai să ne uităm dacă s-a trezit Danny şi dacă vrea să mă vadă.

Nu se trezise, dar inima lui Wendy se însenină puţin observând expresia de bucurie pură de pe chipul băiatului când acesta realiză cine stă pe marginea patului lui şi-l scutură de umăr.

(Hei, Danny, ţi-am adus un cadou.)

(Nu-i ziua mea.)

Wendy îi urmărea cu atenţie. Ştia că vorbesc, dar nu-şi dădea seama ce spun.

Şi Dick zise:

— Hai şi te scoală, scumpule. Mergem la plimbare pe plajă.

(Dick, s-a întors doamna Massey din Camera 217. S-a întors!)

Dick îl mai scutură o dată de umăr.

— Vorbeşte tare, Dan. O sperii pe maică-ta.

Danny spuse:

— Ce cadou mi-ai adus?

Dick zâmbi:

— Aşa-i mai bine. Îmi place să-ţi aud vocea. Şi lui Wendy îi place.

— Da.

Atât cuteză femeia să spună. Altminteri i-ar fi auzit tremurul din glas şi s-ar fi îngrijorat.

— Cât suntem noi plecaţi, ar fi bine să faci curat în baie, o sfătui Dick. Ai mănuşi de menaj?

Wendy dădu din cap: avea.

— Bine. Să ţi le pui.

6

Plaja se afla la vreo cinci kilometri depărtare. Parcarea era înconjurată de tot soiul de puncte de atracţie de genul celor întâlnite de obicei pe faleze: teribil de împopoţonate şi stridente – tarabe unde se vindeau gogoşi spiralate sau hotdogi, prăvălii cu suvenire. Însă sezonul estival era pe sfârşite, aşa că niciuna nu prea avea vânzare. Plaja era aproape în întregime a lor. În timpul drumului cu maşina, Danny ţinuse pe genunchi cadoul primit – un pachet lunguieţ, destul de greu, în ambalaj argintiu.

— Ai să-l deschizi după ce stăm de vorbă, îi spusese Dick.

Se plimbară chiar pe malul apei, acolo unde nisipul era tare şi strălucitor. Danny mergea încet, pentru că Dick era bătrân. Şi avea să moară într-o zi. Poate chiar curând.

— Am să mai fac umbră pământului câţiva ani buni, se amuză Dick citindu-i gândul. Nu-ţi face griji. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat azi-noapte. Nu uita nimic.

Relatarea în sine nu dură prea mult. Partea cea mai grea ar fi fost să găsească vorbele potrivite pentru a explica spaima pe care o simţea, amestecată cu o certitudine sufocantă: acum, că l-a găsit, nu va mai pleca niciodată. Dar, pentru că Dick era cel cu care discuta, nu avu nevoie să rostească aceste cuvinte. Apoi spuse cu voce tare:

— O să se întoarcă, sunt convins că o să se întoarcă. O să se întoarcă şi o să se tot întoarcă până când va pune mâna pe mine.

— Mai ţii minte când ne-am cunoscut?

Deşi mirat de această deviere de la subiect, Danny dădu din cap. Hallorann fusese cel care le prezentase hotelul Overlook lui şi părinţilor lui. Cu foarte mult timp în urmă, aşa i se părea acum.

— Şi mai ţii minte prima oară când am vorbit în capul tău?

— Sigur că da.

— Ce am zis eu atunci?

— M-ai întrebat dacă nu vreau să merg cu tine în Florida.

— Aşa. Şi cum te-ai simţit când ai aflat că nu mai eşti singur? Că nu doar ţie ţi se întâmplă strălucirea?

— Foarte mişto, răspunse Danny. Super.

— Mda, mormăi Hallorann, mda, sigur că da.

Merseră un timp în tăcere. Păsări micuţe – ciripele le numea mama lui Danny – se fugăreau pe crestele valurilor.

— Şi nu te-ai întrebat niciodată cum de am apărut tocmai atunci când aveai nevoie de mine?

Bucătarul cel negru se uită la băieţelul cel alb şi zâmbi.

— Nu, sigur că nu te-ai întrebat. De ce s-o fi făcut? Nu erai decât un copilaş pe vremea aia. Acum ai mai crescut. Ai crescut mult în anumite privinţe. Ascultă la mine, Danny. Eu cred că lumea asta ştie cum să compenseze toate lucrurile care se întâmplă. E o vorbă veche: Profesorul apare doar atunci când elevul e pregătit. Eu am fost profesorul tău.

— Ai fost mult mai mult, spuse Danny apucându-l de mână. Ai fost prietenul meu. Ne-ai salvat.

Dick nu-i luă în seamă spusele… sau lăsă această impresie.

— Şi buna mea avea strălucire – ţii minte că ţi-am povestit?

— Îhî. Mi-ai zis că stăteaţi mult de vorbă fără să deschideţi gura.

— Aşa, vezi? Ea m-a învăţat. Şi pe ea a învăţat-o străbunica ei, de mult de tot, în vremea sclaviei. Şi într-o bună zi îţi va veni şi ţie rândul să fii profesor, Danny. Atunci când îţi vei găsi elevul.

— Dacă nu mă-nhaţă doamna Massey până atunci, murmură posomorât Danny.

Ajunseră lângă o bancă. Dick se aşeză spunând:

— N-am curaj să merg mai departe; s-ar putea să nu mai fiu în stare să mă întorc. Stai aici, lângă mine. Vreau să-ţi spun o poveste.

— N-am nevoie de poveşti, se revoltă Danny. O să se întoarcă, nu pricepi? O să se întoarcă şi o să se întoarcă şi o să se tot întoarcă.

— Taci din gură şi cască-ţi bine urechile la mine. Ia seama la ce-ţi zic acum, zâmbi larg Dick etalându-şi noua proteză. Cred că ai să te prinzi. Că nu eşti deloc prost, drăgălaşule.

7

Mama mamei lui Dick – cea cu strălucirea – locuia în Clearwater. Ea era Buna Albă. Dar nu pentru că ar fi avut pielea albă. Nu, sigur că nu. Ci pentru că era bună. Tatăl tatălui său locuia în Dunbire, Mississippi, o aşezare rurală situată nu departe de Oxford. Soţia acestuia murise cu mult timp înainte de naşterea lui Dick. Pentru locurile şi vremurile acelea, străbunicul bucătarului Hallorann era un om foarte bogat. Era proprietarul unei firme de pompe funebre. Dick şi părinţii lui se