JFK 11.12.63 top cărți erotice gratis 2020 .pdf 18+ pdf 📖

STEPHEN KING

J.F.K. 11.22.63

„Mintea noastră nu poate concepe cum un om micuţ şi singur poate doborî un colos în mijlocul limuzinelor sale, legiunilor sale, mulţimilor sale, agenţilor săi de pază. Dacă o asemenea nonentitate a distrus conducătorul celei mai puternice naţiuni de pe faţa pământului, înseamnă că ne-a înghiţit o lume a disproporţiilor şi că trăim într-un univers absurd.”

Norman Mailer

„Dacă există dragoste, semnele de vărsat de vânt sunt frumoase ca nişte gropiţe în obraji.”

Proverb japonez

22.11.1963

Niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios.

Fosta mea soţie mi-a spus că principalul motiv pentru care mă părăseşte e lipsa mea de „dispoziţie emoţională” (de parcă individul pe care îl cunoscuse la întrunirile Alcoolicilor Anonimi n-ar fi avut nicio legătură). Christy zicea că m-ar fi putut ierta că nu am plâns la înmormântarea tatălui ei; îl cunoşteam doar de şase ani şi nu aveam cum să înţeleg ce om minunat şi generos fusese (şi îmi dădea drept exemplu Mustangul decapotabil pe care i-l dăruise când a absolvit liceul). Dar, apoi, când nu am plâns nici la înmormântarea propriilor mei părinţi – care au murit la distanţă de doi ani unul de celălalt, tata de cancer la stomac, iar mama secerată de infarct când se plimba pe o plajă din Florida – a început să înţeleagă chestia cu „lipsa mea de dispoziţie afectivă”. Eram „incapabil să-mi simt emoţiile”, cum se spune în limbaj AA.

– Nu ţi-am văzut niciodată nicio lacrimă, mi-a spus pe tonul rece pe care oamenii îl folosesc atunci când enunţă motivul categoric şi final al „rezilierii” unei relaţii. Nici măcar atunci când mi-ai zis că ori mă duc la dezalcoolizare, ori mă părăseşti.

Discuţia asta a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte să-şi facă bagajele şi să se mute cu Mel Thompson în capătul celălalt al oraşului. „Love story în campusul AA” – asta e altă expresie pe care o folosesc la întrunirile alea.

N-am plâns când a plecat. N-am plâns nici când m-am întors în casa micuţă cu ipotecă uriaşă. Casa în care nu se născuse niciun copil şi nici că se va naşte vreunul de-acum încolo. M-am întins pe patul care rămăsese doar al meu, mi-am acoperit ochii cu braţul şi am jelit.

Fără lacrimi.

Însă nu sufăr de vreun blocaj emoţional. Christy n-a avut dreptate. Pe la nouă ani, într-o zi când am venit de la şcoală, mama mă aştepta în pragul uşii. Mi-a spus că Rags, câinele meu, fusese izbit şi omorât de un camion care nici măcar nu a oprit. N-am plâns când l-am îngropat, deşi tata mi-a zis că nimeni n-o să aibă o părere proastă despre mine, dar am plâns când am aflat. Pe de-o parte pentru că era prima mea întâlnire cu moartea, iar pe de altă parte pentru că era treaba mea să-l îngrop bine în curtea noastră din spatele casei.

Şi am plâns când m-a sunat doctorul mamei şi mi-a spus ce se întâmplase în ziua aceea pe plajă.

– Îmi pare rău, dar nu s-a mai putut face nimic. Uneori totul se întâmplă brusc şi noi credem că asta e o binecuvântare pentru persoana suferindă.

Atunci Christy nu era acasă – fusese nevoită să rămână la şcoală pentru o întrevedere cu mama unui elev care avea oarece nelămuriri referitoare la notele copilului ei – şi nu m-a văzut cât am plâns. Căci am plâns. M-am dus în micuţa spălătorie din casa noastră, am scos un cearşaf murdar din coşul cu rufe, mi-am îngropat faţa în el şi am plâns. Nu mult, dar au fost lacrimi. I-aş fi putut povesti mai târziu, dar n-am crezut că ar fi avut vreun rost, pe de-o parte pentru că ar fi zis că cerşesc milă (ăsta nu e un termen AA, dar ar trebui să fie), iar, pe de altă parte, pentru că nu cred că talentul de a hohoti la comandă este una dintre condiţiile unei căsătorii reuşite.

Acum, că mă gândesc, nici pe tatăl meu nu l-am văzut niciodată plângând; în stare de maximă emoţie doar i se întâmpla să scoată câte un oftat prelung sau câteva gemete-gâgâieli şovăielnice – căci William Epping nu ştia ce înseamnă să te baţi în piept sau să te zgudui de râs. Era genul puternic şi tăcut, iar, în cele mai multe cazuri, mama mea avea aceeaşi atitudine. Aşa că, poate chestia asta cu zgârcenia la plâns e ceva genetic. Dar blocat? Incapabil să-mi simt emoţiile? Nu, niciodată n-am fost aşa.

În afară de ziua când am primit veştile despre mama, mi-amintesc doar de o singură altă ocazie din viaţa mea de adult când am plâns; şi asta s-a întâmplat când am citit povestirea despre tatăl omului de serviciu. Eram singur în cancelaria de la liceul din Lisbon Falls şi corectam eseurile clasei unde predam „engleza pentru adulţi”. Auzeam dinspre coridor bufniturile mingilor de baschet, trâmbiţa anunţând time-out şi urletele galeriilor de la meciul dintre fiarele echipelor Greyhounds, de la liceul Lisbon, şi Tigers, de la Jay.

Cine poate şti când sau de ce viaţa îi va atârna de un fir de păr?

Tema pe care o dădusem era „Ziua care mi-a schimbat viaţa”. Majoritatea compunerilor erau sincere, dar oribile: poveşti siropoase despre o mătuşă cumsecade care a luat în gazdă o adolescentă gravidă, un camarad de armată care a dat sens cuvântului „curaj”, o întâlnire întâmplătoare cu o vedetă (cred că era vorba despre Alex Trebek de la Rişti şi câştigi, sau, poate, Karl Malden). Cei dintre voi care sunt profesori şi au făcut rost de vreo trei-patru mii de dolari în plus pe an predând la o clasă de adulţi care vor să-şi ia diploma de absolvire