a liceului vor înţelege cu siguranţă ce vreau să spun când afirm că lecturarea unor asemenea eseuri este o treabă a dracului de demoralizatoare. Notele nu au nicio legătură cu asta sau, cel puţin, pentru mine n-au nicio legătură. Îi treceam pe toţi, pentru că niciodată n-am avut vreun elev trecut de majorat care să nu se dea cu fundul de toţi pereţii doar ca să iasă bine. Dacă scriai ceva, Jack Epping, de la Catedra de engleză a liceului Lisbon, îţi garanta colacul de salvare. Iar dacă lucrarea mai era şi structurată pe paragrafe, primeai cel puţin un 8.

*

Greu era, însă, că acum pixul cel roşu, nu cuvintele, devenise principala mea unealtă şi îl secătuiam de puteri la propriu. Toată afacerea cu corectura eseurilor era al naibii de plictisitoare şi îmi reclama întreaga atenţie. Dacă ajungi la douăzeci şi cinci, treizeci de ani fără să ai idee de ortografie (noştri nu noştrii), sau fără să ai habar când trebuie să scrii cu majuscule (Casa Albă, nu casa albă), sau să alcătuieşti o propoziţie şi cu subiect, şi cu predicat, atunci, fără doar şi poate, n-ai să ştii niciodată toate astea. Şi totuşi, mergem mai departe, încercuind vitejeşte cuvintele scrise greşit din propoziţii ca Soţul meu ma bătut, sau tăind formele de perfect simplu ale verbelor şi înlocuindu-le cu mai mult ca perfectul.

Cu treburi din astea, imposibile şi obositoare, mă ocupam în seara aceea, nu departe de locul unde un alt meci de baschet între licee se îndrepta spre sirena de final, lume fără de sfârşit, amin. Nu la multă vreme după ce Christy ieşise de la dezalcoolizare, mă îndreptam spre casă după ore doar cu speranţa că o voi găsi trează (şi aşa se şi întâmpla; începuse să ţină la luciditate mai mult decât ţinea la propriul bărbat). Îmi amintesc că mă sâcâia o durere de cap, mai mult o jenă, şi îmi frecam tâmplele ca să o împiedic să se transforme într-o adevărată migrenă. Îmi mai aduc aminte şi că mă gândeam: încă trei lucrări, doar trei, şi o să pot pleca acasă, unde o să-mi fac o cană cu ciocolată fierbinte şi o să mă cufund în romanul lui John Irving, fără să mă mai gândesc nici măcar o clipă la eseurile astea sincere, dar scrise ca vai de steaua lor.

Nici viori n-au susurat, nici sonerii de alarmă nu mi-au perforat timpanele când am luat lucrarea omului de serviciu din teancul de eseuri şi am aşezat-o pe birou, în faţa mea; niciun semn că viaţa mea neînsemnată avea să se schimbe. Dar nu avem de unde şti, nu? Viaţa ţi se poate schimba cât ai bate din palme.

Scrisese cu un pix cu gel ieftin care pătase cele cinci pagini. Caligrafia era un fel de mâzgălitură ondulată, dar lizibilă, şi probabil că apăsase foarte tare, căci cuvintele parcă erau gravate pe foile rupte; dacă mi-aş fi închis ochii şi mi-aş fi trecut vârful degetelor pe spatele paginilor, ar fi fost ca şi cum aş fi citit în Braille. Şi la capătul fiecărui g mic făcuse câte un cârlionţ. Toate aceste detalii îmi revin în memorie cu o claritate aparte.

Mi-amintesc şi cum începea compunerea. Cuvânt cu cuvânt.

Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat viaţa a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi fraţi şi mia făcut rău tare mie. Ia făcut rău şi lu sora mea, rău că a fost în comă. După trei ani a murit fără să se mai trezească. O chiema Ellen şi io o iubeam tare mult. Îi place să culeagă flori şi să le pună în veze.

Deja de la jumătatea primei pagini, am început să simt înţepături în ochi şi am lăsat din mână loialul meu pix roşu. Când am ajuns la partea unde povestea cum s-a târât sub pat, cu sângele curgându-i în ochi (aveam sânge şi în gât şi era foarte rău la gust) am început să plâng – ce mândră ar fi fost Christy. Am citit până la capăt, fără să fac o singură corectură, ştergându-mi, în tot acest timp, ochii pentru ca lacrimile să nu păteze paginile care, în mod evident, îl costaseră atât de mult efort. Crezusem oare că era mai încet decât ceilalţi din clasă, poate doar un pic peste ceea ce numim „retardat educabil”? Păi, pentru Dumnezeu, chiar exista un motiv, nu? Şi mersul şchiopătat putea fi explicat. Era o minune că încă mai trăia. Un bărbat blând, care surâdea în permanenţă şi nu ridica niciodată vocea la copii. Un bărbat blând care a trecut prin iad şi se străduia – cu umilinţă şi cu speranţă – să obţină diploma de absolvire a liceului. Chiar dacă va rămâne om de serviciu tot restul vieţii, un om cu pantaloni militari verzi sau maro care dă cu mătura sau care râcâie guma de mestecat de pe jos cu briceagul păstrat mereu în buzunarul de la spate.

Odinioară poate că ar fi putut să ajungă altceva, dar o singură clipă, dintr-o singură noapte, îi schimbase radical viaţa, iar acum nu era decât un bărbat blând, în pantaloni de camuflaj, pe care copiii îl porecliseră Harry Săltăreţul.

Aşa că am plâns. Cu lacrimi adevărate, lacrimi care vin din adâncul sufletului. Dincolo de coridor, orchestra liceului începuse să intoneze cântecul victoriei – deci gazdele câştigaseră, bravo lor. Mai târziu, Harry şi câţiva colegi de-ai lui vor ridica rândurile de bănci şi vor curăţa mizeriile de sub ele.

Am desenat un 10 mare şi roşu pe prima pagină a eseului. L-am privit o clipă sau două şi am adăugat şi un „+” mare şi roşu.