Pentru că lucrarea era bună, pentru că durerea lui stârnise o reacţie emoţională în mine, cititorul. Şi nu asta trebuie să facă un eseu de nota 10+? Să provoace un răspuns?

În ceea ce mă priveşte, îmi doresc doar ca fosta doamnă Christy Epping să fi avut dreptate. Îmi doresc să fi avut un blocaj emoţional. Pentru că toate cele care au urmat – toate lucrurile oribile – au venit din aceste lacrimi.

Partea I Momentul de cumpănă     Capitolul 1 1

Harry Dunning absolvise cu succes. La invitaţia lui, m-am dus la ceremonia de înmânare a diplomelor, desfăşurată în sala de sport a liceului Lisbon. Nu avea pe nimeni altcineva pe lume, iar mie mi-a făcut plăcere.

După rugăciune (dirijată de părintele Bandy, care nu rata nicio sărbătoare a liceului), m-am strecurat, prin forfota de prieteni şi rude ale absolvenţilor, până la locul unde stătea Harry, singur, îmbrăcat cu o robă prea largă, cu diploma într-o mână şi cu toca închiriată în cealaltă. I-am luat tichia ca să ne putem strânge mâinile. Mi-a zâmbit cu gura până la urechi, descoperind o dantură cu multe lipsuri şi dinţi strâmbi. Zâmbet luminos şi fermecător, cu toate acestea.

– Mulţam că aţi venit, domnu’ Epping. Vă mulţumesc foarte mult.

– Cu multă plăcere. Şi poţi să-mi spui Jack. Asta e o favoare pe care o acord elevilor suficient de bătrâni ca să-mi poată fi taţi.

Păru nedumerit, apoi izbucni în râs:

– Că cam aşa îs eu, nu? Doamne!

Am râs şi eu. Mai toţi râdeau în jurul nostru. Şi, bineînţeles, mai erau şi lacrimi. Ceea ce mie mi se pare dificil nu prezintă nicio problemă pentru alţii.

– Şi un 10+! Doamne! N-am luat niciodată un 10+ în toată viaţa! Şi nici n-am crezut că o să iau!

– L-ai meritat, Harry. Spune-mi care-i primul lucru pe care ai să-l faci în calitate de absolvent de liceu?

Surâsul i-a pălit preţ de o clipă – era o chestie la care nu se gândise.

– Păi, zic c-o să mă duc acasă. Ştiţi, am o căsuţă închiriată pe Goddard Street.

Îşi ridică diploma, ţinând-o cu vârful degetelor de parcă i-ar fi fost teamă să nu întindă cerneala.

– O s-o pun în ramă şi o s-o atârn pe perete. După aia, zic c-o să-mi pun un pahar cu vin şi o să mă tot uit la ea până diseară.

– Sună bine, am spus, dar n-ai vrea, mai întâi, să mâncăm împreună câte un burger şi nişte cartofi prăjiţi? Am putea merge la cârciuma lui Al.

Mă aşteptam la o reacţie negativă din partea lui Harry, dar doar pentru că ştiam ce părere au despre bodega lui Al toţi colegii mei. Ca să nu mai pomenesc de majoritatea elevilor noştri; îl evitau pe Al de parcă era ciumat şi se declarau clienţi regulaţi fie ai restaurantului din lanţul Dairy Queen, de vizavi de şcoală, fie ai cafenelei Hi-Hat, de pe Route 196, lângă locul unde fusese vechiul Drive-In din Lisbon.

– Nemaipomenit, domnu’ Epping. Mulţam!

– Jake.

– Jake, sigur.

Aşa că l-am dus pe Harry la cârciuma lui Al, unde eram singurul client de-al casei provenit din mediul academic şi, cu toate că în vara aceea angajase o ospătăriţă, Al a vrut să ne servească personal. Ca de obicei, o ţigară (ilegală în stabilimente de alimentaţie publică, dar lui Al nici că-i păsa) îi fumega în colţul gurii şi îşi ţinea ochiul pe jumătate închis din cauza fumului. Când a dat cu ochii de roba frumos împăturită a lui Harry, şi-a dat seama ce anume sărbătoream şi a insistat să facă cinste (nu că ar fi rămas în pagubă, căci mâncarea lui era întotdeauna inexplicabil de ieftină, fapt care dăduse naştere unor zvonuri despre soarta animalelor fără stăpân din apropiere). Ne-a făcut şi o poză pe care a atârnat-o mai târziu pe ceea ce el numea Peretele Celebrităţilor Oraşului. Printre alte „celebrităţi” se mai numărau răposatul Albert Dunton, fost proprietar al magazinului de bijuterii Dunton; Earl Higgins, fost director al liceului din Lisbon; John Crafts, proprietar al John Crafts Vânzări Auto; şi, bineînţeles, părintele Bandy, de la biserica Sfântul Cyril. (Lângă fotografia părintelui se afla cea a Papei Ioan al XXIII-lea – care, deşi nu era localnic, era adulat de Al Templeton, căruia îi plăcea să se numească „bun catolic”.) În fotografia pe care ne-a făcut-o în acea zi, Harry Dunning râde cu toată gura.

Eu stau lângă el şi amândoi ţinem diploma. Cravata îi era niţeluş cam strâmbă, îmi amintesc acest amănunt pentru că m-a dus cu gândul la buclele pe care le desena la capătul fiecărui g mic. Îmi amintesc tot. Îmi amintesc foarte bine.

2

Doi ani mai târziu, în ultima zi de şcoală, mă aflam în aceeaşi cancelarie şi corectam un vraf de eseuri scrise de elevii mei de la cursul intensiv de poezie americană. Copiii plecaseră deja să se bucure de libertatea unei alte veri şi, nu peste multă vreme, şi eu urma să fac acelaşi lucru. Dar deocamdată eram mulţumit să fiu acolo şi să mă bucur de liniştea neobişnuită. Mă gândeam chiar că ar trebui să golesc automatul cu sendvişuri înainte de plecare. Cineva trebuia s-o facă.

Cu puţin timp în urmă, după curs (oră deosebit de gălăgioasă, ca mai toate la sfârşit de şcoală), Harry Dunning şchiopătase către mine şi îmi întinsese mâna.

– Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot, mi-a zis.

Am rânjit:

– Păi, mi-ai mulţumit deja, din câte îmi amintesc.

– Mda, da’ asta-i ultima mea zi aici. Ies la pensie. Aşa că vreau să-ţi mulţumesc iar.

Când ne strângeam mâinile, pe lângă noi a trecut un elev – nu mai mare de clasa a X-a, după cultura de coşuri de pe obraji şi ţepii răzleţi de pe bărbie care aspirau la statutul de ţăcălie – şi a bolborosit:

– Harry Săltăreţul ţopăie în sus şi-n jo…o…oos.

M-am repezit la el, cu intenţia de a-l face să-şi ceară scuze, dar Harry m-a oprit. Zâmbetul lui era blând şi deloc jignit.

– Nu, nu te necăji. Îs obişnuit. Îs copii.

– Aşa e, am răspuns. Şi e treaba noastră să-i educăm.

– Ştiu că eşti bun. Da’ nu-i treaba mea să fiu… cum ziceţi voi?… material didactic. Mai ales azi. Să ai grijă