Chiar dacă era destul de bătrân ca să-mi fie tată, să-mi spună Jake tot părea a fi ceva peste măsură.

– Şi tu, Harry.

– N-o să uit niciodată nota aia de 10+. Am pus-o şi pe ea în ramă. Am atârnat-o lângă diplomă.

– Bravo ţie.

Bravo lui. Totul era în regulă. Eseul lui fusese o lucrare de artă naivă, dar fiecare rând, tot atât de puternic şi real ca un tablou de Grandma Moses. În mod cert, mult mai bun decât lucrările pe care le citeam acum. Ortografia celor de la cursul intensiv era, în cea mai mare parte, corectă, iar vocabularul era curat (chiar dacă abuzarea diatezei pasive mă agasa la culme), dar stilul era leşinat. Plictisitor. Elevii mei erau juniori – şeful Catedrei, Mac Steadman, îşi adjudeca seniorii – însă scriau de parcă ar fi fost nişte bătrânei şi bătrânele, toţi cu buzele pungă, să nu aluneci pe gheaţă, Mildred. În ciuda greşelilor sale gramaticale şi a caligrafiei migăloase, Harry Dunning scrisese ca un erou. Cel puţin, cu un anumit prilej.

În vreme ce meditam la diferenţele dintre scrierea ofensivă şi cea defensivă, interfonul de pe perete îşi drese vocea:

– Este domnul Epping în cancelaria din aripa de vest? Jake, eşti acolo?

M-am ridicat, am apăsat butonul şi am răspuns:

– Aici sunt, Gloria. Îmi ispăşesc păcatele. Ce este?

– Te caută cineva. Un tip, Al Templeton? Dacă vrei, îţi fac legătura. Sau îi spun că ai plecat deja.

Al Templeton, proprietar şi administrator al bodegii „La Al”, unde nu mergea niciun cadru didactic cu excepţia mea. Până şi mult stimatul meu şef de Catedră – care se străduia să rostogolească cuvintele de parcă ar fi fost profesor la Cambridge şi care se apropia şi el de vârsta pensionării – botezase specialitatea casei „Pisico-burgerul renumit al lui Al”.

Sigur că nu e făcut chiar din carne de pisică, spuneau oamenii, sau poate nu e deloc pisică, dar precis nu e vită, nu la un dolar şi nouăşpe.

– Jake? Ai adormit?

– Nu, sunt cât se poate de treaz.

Şi mirat că Al mă suna la şcoală. Mirat că mă suna, la drept vorbind.

Relaţia noastră fusese mereu una dintre un bucătar şi un client. Îi apreciam haleala, iar el se bucura că îi calc pragul.

– Fă-mi legătura.

– Da’ de ce n-ai plecat, încă?

– Mă autoflagelez.

– Oooo! exclamă Gloria şi o şi vedeam cum bate des din genele lungi. Mă termini când spui obscenităţi. Aşteaptă să ţârâie telefonul.

Închise. Începu să sune derivaţia şi am răspuns.

– Jake? Tu eşti, prietene?

La început, am crezut că Gloria nu înţelesese bine numele. Vocea aia nu putea fi a lui Al. Nici cea mai oribilă răceală din lume nu putea provoca o asemenea răguşeală.

– Cine e la telefon?

– Al Templeton, nu ţi-a zis? Iisuse, muzica aia de aşteptare e nasoală rău! Unde-i Connie Francis?

Începu să tuşească atât de tare, că am fost nevoit să îndepărtez receptorul de ureche.

– Parcă ai gripă, aşa te aud.

Izbucni în râs. Tuşind, în acelaşi timp. Combinaţia era cam înspăimântătoare.

– Să ştii că am ceva.

– Cred că te-a luat cam repede.

Doar cu o zi în urmă fusesem la el la cină. Un „Burger Dodoloţ”, cartofi prăjiţi şi un milkshake de căpşuni. Consider cu tărie că un tip care stă singur trebuie să mănânce câte puţin din fiecare grupă de alimente.

– Se poate spune şi aşa. Sau se poate spune că a durat ceva vreme. Oricare variantă e corectă.

N-am ştiut ce să răspund la chestia asta. Avusesem multe discuţii cu Al în toţi cei şase sau şapte ani de când mă tot duceam la bodega lui şi ştiam că are anumite ciudăţenii – insista, de exemplu, să spună Boston Patriots echipei New England Patriots şi vorbea despre Ted Williams de parcă ar fi fost fraţi – însă niciodată nu mai zisese ceva aşa de aiurea.

– Jake, trebuie să ne vedem. E important.

– Pot să întreb…

– Mă aştept să-mi pui o sumedenie de întrebări şi o să-ţi răspund, dar nu la telefon.

Nu eram sigur că îmi va da prea multe răspunsuri înainte să-şi piardă vocea de tot, dar i-am promis că o să ajung cam într-o oră.

– Mulţumesc. Încearcă să vii chiar mai repede. Timpul e esenţial, cum se zice.

Şi, uite aşa, mi-a închis fără măcar să-şi ia rămas-bun.

M-am chinuit să mai corectez încă două eseuri, şi mai aveam încă patru, dar nu mai eram bun de nimic. Îmi pierdusem tot zvâcul. Aşa că am aruncat maldărul de lucrări în servietă şi am plecat. Mi-a trecut prin cap să urc în birou şi să-i urez Gloriei o vară frumoasă, dar nu m-am ostenit. O să fie la liceu toată săptămâna următoare ca să încheie situaţiile şcolare, iar eu aveam de gând să vin luni şi să curăţ automatul cu sendvişuri – asta era o promisiune făcută mie însumi. Dacă nu mă sacrificam eu, profesorii din sesiunea de vară ar fi găsit cancelaria din aripa de vest colcăind de gândaci.

Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cu siguranţă că aş fi urcat s-o văd. Poate chiar i-aş fi dat sărutul care plutea în aer între noi de câteva luni. Dar bineînţeles că nu am ştiut. Viaţa ţi se poate schimba cât ai bate din palme.

Bodega lui Al se afla într-un trailer argintiu, peste drum de Main Street, la umbra vechii fabrici Worumbo. Locuri de genul acesta pot avea un aspect cam jalnic, însă Al mascase blocurile de beton pe care stătea trailerul cu straturi drăgălaşe de flori. Pusese şi un pătrăţel de gazon în faţă, pe care-l bărbierea el însuşi cu o maşină veche de tuns iarba, la fel de îngrijită ca şi gazonul. Nici măcar un pistrui de rugină nu avea pe lamele zbârnâitoare, vopsite în culori vii. Ca şi cum şi-ar fi cumpărat-o doar săptămâna trecută de la magazinul Western Auto… dacă ar mai fi existat vreun Western Auto în Lisbon Falls. Odinioară fusese unul, dar, la începutul noului secol, căzuse victimă marilor lanţuri de depozite/magazine.

Am înaintat pe aleea pavată, am urcat treptele şi m-am oprit încruntându-mă.

Dispăruse semnul pe care scria BUN VENIT LA BODEGA LUI AL, PATRIA BURGERULUI DODOLOŢ. În locul lui, stătea atârnat un carton care spunea ÎNCHIS & NU