Încă nu pătrunsesem în ceaţa irealităţii ce avea să mă înghită în curând, însă primele ei tentacule se furişau deja spre mine şi le simţeam. Răguşeala croncănitoare din vocea lui Al nu fusese provocată de vreun guturai de vară. Nici de vreo gripă. Dacă era să mă iau după semnul acesta, trebuia să fie vorba despre ceva cu mult mai serios. Dar ce boală gravă este aceea care te doboară în douăzeci şi patru de ore? Mai puţin, chiar. Era două şi jumătate.

Plecasem de la cârciumă aseară la şase fără un sfert şi îl lăsasem bine pe Al. Chiar prea plin de viaţă. Mi-aduc aminte că îl întrebasem dacă nu care cumva băuse prea multe cafele şi mi-a zis că nu, dar se gândeşte să-şi ia vacanţă. Vorbesc despre vacanţe oamenii care sunt bolnavi – atât de bolnavi că-şi închid afacerea pe care au condus-o singuri peste douăzeci de ani? Poate că unii da; dar sigur că majorităţii nici nu le trece aşa ceva prin minte.

Uşa se deschise înainte să întind mâna spre clanţă şi l-am văzut pe Al în prag, privindu-mă fix, fără să zâmbească. M-am uitat şi eu la el, simţind cum ceaţa irealităţii mă cuprinde şi mai abitir. Era o zi călduroasă, dar ceaţa era rece. În momentul acela încă aş mai fi putut să mă răsucesc pe călcâie şi să plec de acolo, înapoi în soarele de iunie, şi o parte din mine chiar a vrut s-o facă. Dar rămăsesem împietrit mai cu seamă din cauza uluirii şi a panicii. Şi a groazei, recunosc. Pentru că o boală gravă ne îngrozeşte, nu? Iar Al era grav bolnav.

Observasem din prima secundă. Probabil era chiar pe moarte.

Nu numai că obrajii lui, de obicei foarte rumeni şi rotunjori, deveniseră supţi şi pământii. Nu numai că o pojghiţă îi acoperise ochii albaştri, care acum păreau decoloraţi şi înfruntând o miopie încordată. Nici că părul, aproape în întregime negru doar cu o zi în urmă, era acum aproape alb – în fond, poate că folosise nişte cosmetice mai şmechere şi, apoi, sub impulsul momentului, se hotărâse să se spele pe cap şi să se poarte natural.

Chestia absolut incredibilă era că, în cele douăzeci şi două de ore de când nu-l mai văzusem, Al Templeton părea să fi slăbit cel puţin cincisprezece kilograme, dacă nu chiar douăzeci, ceea ce ar fi însemnat un sfert din greutatea lui anterioară.

Nimeni nu slăbeşte cincisprezece sau douăzeci de kilograme în mai puţin de o zi. Nimeni. Dar eu asta vedeam. Şi atunci cred că ceaţa irealităţii m-a înghiţit cu totul.

Al a zâmbit şi am observat că-şi pierduse şi nişte dinţi, nu doar nişte – mai multe – kilograme. Avea gingiile palide şi nesănătoase.

– Cum îţi place de noul Al, Jake?

Şi a început să tuşească, iar sunetele înlănţuite, consistente, coapte, veneau din adâncurile lui.

Am deschis gura să-i răspund. Dar n-am reuşit să articulez niciun cuvânt.

Într-un locşor laş şi scârbit al minţii mele a apărut iarăşi ideea fugii de acolo, dar chiar dacă partea aceea mi-ar fi putut controla acţiunile, tot n-aş fi putut s-o fac. Parcă prinsesem rădăcini.

Al reuşi să-şi stăpânească tusea şi scoase o batistă din buzunarul de la spatele pantalonilor. Mai întâi se şterse la gură, apoi îşi şterse palma. Înainte s-o pună la loc, am văzut că batista avea nişte pete roşii.

– Intră, mi-a zis. Avem o mulţime de lucruri de vorbit şi cred că eşti singurul care m-ai putea asculta. O să mă asculţi?

– Al, am spus cu o voce atât de slabă şi de neputincioasă încât abia mi-o puteam auzi eu însumi. Ce-ai păţit?

– O să mă asculţi?

– Sigur că da.

– O să ai întrebări şi o să-ţi răspund la câte pot, dar încearcă să-mi pui mai puţine. Nu prea mai am voce. Pe dracu’, nu prea mai am putere. Haide, intră.

Şi am intrat. Bodega era întunecată, friguroasă şi goală. Tejgheaua era ştearsă şi fără firimituri; cromul scaunelor sclipea; cana mare pentru cafea era lustruită; semnul pe care scria DACĂ NU ÎŢI PLACE ORAŞUL NOSTRU, CAUTĂ MERSUL TRENURILOR era la locul lui, lângă casa de marcat. Nu lipseau decât clienţii.

Şi bucătarul-proprietar, bineînţeles. Al Templeton fusese înlocuit de fantoma aceasta bătrână şi suferindă. Când a pus zăvorul la uşă, încuind-o, zgomotul făcut a fost foarte puternic.

– Cancer pulmonar, mi-a spus cu indiferenţă, după ce ne aşezaserăm într-un separeu aflat în spatele restaurantului.

Îşi lovi uşor cu degetele buzunarul de la pieptul cămăşii şi am fost surprins să îmi dau seama că e gol, fără omniprezentul pachet de Camel.

– Nu-i de mirare. M-am apucat la unşpe ani şi am tot fumat până în ziua când am aflat diagnosticul. Peste cincizeci de ani. Trei pachete pe zi până în 2007 când s-au scumpit. Atunci m-am sacrificat şi le-am redus la două.

Râse hârâit.

M-am gândit că ar trebui să-i spun că nu le prea are cu aritmetica, pentru că îi ştiam vârsta adevărată. Odată, pe la sfârşitul iernii, când îl găsisem lângă grătarul cu fripturi cu un coif colorat pe cap, aşa cum au copiii când îşi serbează ziua de naştere, mi-a zis: „Păi azi fac cincizeci şi şapte de ani, prietene.” Însă mă rugase să nu-i pun nicio întrebare decât dacă este absolut necesar şi bănuiam că orice fel de întrerupere pentru a-l corecta ar fi făcut parte din aceeaşi categorie.

– Dacă aş fi în locul tău – şi mi-aş dori asta, deşi n-aş vrea să fii tu în locul meu, mai ales acum – mi-aş spune: „Ceva nu se-nvârte rotund aici, nimeni nu capătă cancer în fază avansată peste noapte.” Aşa-i?

Am dat din cap. Aşa era.

– Răspunsul e simplu. N-a fost peste noapte. Am început să-mi scuip maţele de atâta tuse cam acum vreo şapte luni, prin mai.

Şi asta era ceva nou pentru mine, căci nu-l văzusem niciodată tuşind. Şi iarăşi se încurcase la aritmetică.

– Al? Alo? Suntem în iunie. Acum şapte luni era decembrie.

Îmi făcu un semn cu o mână atât de emaciată, încât inelul primit în armată juca pe degetul pe