– La început am crezut că-i vorba doar de o răceală mai rea. Da’ n-am avut febră şi, în loc să treacă, tusea se făcea şi mai nasoală. După aia am început să slăbesc. Că nu-s tâmpit, prietene, şi am ştiut tot timpul că s-ar putea să mă pândească marele C… chiar dacă şi mama, şi tata au fumat bine mersi ca şerpii până la optzeci de ani. Cred că încercăm mereu să ne găsim tot felul de scuze ca să nu renunţăm la obiceiurile proaste, nu ţi se pare?

Îl apucă iarăşi tusea şi îşi scoase batista. Când se mai linişti, îmi spuse:

– Nu pot să nu divaghez. Asta am făcut toată viaţa şi e greu să mă opresc acum. Chiar mai greu decât a fost să mă las de fumat. Fă-mi un semn să încetez, data viitoare când o mai iau pe arătură.

– Bine, l-am aprobat eu cu amabilitate.

Deja îmi trecuse prin minte că toată povestea asta nu era decât un vis. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, visul părea al naibii de real, pornind de la umbrele aruncate de ventilatorul din tavan şi până la preşul de la intrare pe care scria TU EŞTI CEL MAI PREŢIOS BUN AL NOSTRU!

– Ca să nu mai lungesc vorba, m-am dus la doctor şi mi-am făcut o radiografie şi le-am văzut cât de mari sunt. Două tumori. Necroză avansată. Inoperabile.

Radiografie, mi-am spus – încă se mai foloseşte aşa ceva în diagnosticarea cancerului?

– Am mai stat acolo puţin, da’ în cele din urmă a trebuit să mă întorc.

– De unde? Din Lewinston? De la Spitalul Central Maine General?

– Din vacanţă, mă fixă el cu ochi ce dispăreau în cearcănele negre. Doar că nu a prea fost o vacanţă.

– Al, nimic din ce-mi spui n-are niciun sens. Ieri ai fost aici şi erai bine.

– Uită-te bine la faţa mea. De la păr în jos. Încearcă să nu iei în seamă cancerul – că te urâţeşte ca dracu’ – şi după aia spune-mi dacă sunt tot acela pe care l-ai văzut ieri.

– Păi, e clar că ţi-ai spălat vopseaua de păr…

– N-am folosit niciodată aşa ceva. N-o să mă obosesc să te pun să te uiţi la dinţii pe care i-am pierdut cât am fost… plecat. Ştiu că i-ai văzut. Crezi că i-am pierdut de la radiografie? De la stronţiul-90 din lapte? Nici măcar nu beau lapte, decât o picătură în ultima cafea din zi.

– Stronţiu şi mai cum?

– Nu contează. Încearcă să intri în contact cu latura ta feminină. Uită-te la mine cum se uită o femeie la alta când vrea să-şi dea seama câţi ani are.

Am încercat să fac ce mi-a cerut şi, deşi ce am observat nu ar fi trecut niciodată de un complet de judecată, pe mine m-a convins. Reţele de riduri se întindeau din colţurile ochilor, iar pleoapele erau acoperite cu acele încreţituri minuscule şi delicate pe care le vezi la oamenii care nu mai sunt nevoiţi să îşi prezinte cardurile de reduceri pentru pensionari ca să poată intra la film. Şanţuri care nu existaseră cu o seară înainte brăzdau acum fruntea lui Al. Alte două riduri – mult mai adânci – îi puneau gura în paranteze. Bărbia îi era mai ascuţită, iar pielea gâtului i se lăbărţase. Şi bărbia şi gâtul puteau fi explicate prin pierderea bruscă şi masivă de greutate, dar ridurile alea… şi dacă spunea adevărul despre păr…

Zâmbea un pic. Zâmbet sumbru, dar nu lipsit de umor. Care cumva înrăutăţea situaţia.

– Mai ţii minte ziua mea de anul trecut? „Nu-ţi face griji, Al”, mi-ai zis, „dacă îţi ia foc tichia de la grătar, iau extinctorul şi te sting”. Ţii minte?

Îmi aminteam.

– Şi acum am şaizeci şi doi de ani. Ştiu că par mai bătrân din cauza cancerului, dar astea… şi astea… îşi atinse ridurile de pe frunte şi din colţul ochilor. Astea sunt tatuaje autentice făcute de vârstă. Ca nişte medalii de onoare.

– Al… îmi dai, te rog, un pahar cu apă?

– Sigur. Eşti şocat, nu? mă privi el cu înţelegere. Îţi zici „ori eu sunt nebun, ori el e nebun, ori amândoi suntem”. Ştiu. Am trecut şi eu prin asta.

Se ridică cu greutate, cu mâna dreaptă sub braţul stâng, de parcă ar fi vrut să nu se dezmembreze. Mă conduse în spatele tejghelei. Şi atunci mi-am mai dat seama de încă un aspect al acestei întâlniri neobişnuite: în afară de ocaziile când stăteam în aceeaşi strană la biserica Sfântul Cyril (ocazii foarte rare, căci, deşi crescusem într-o familie credincioasă, nu prea pot spune că sunt „un bun catolic”) sau când se întâmpla să-l întâlnesc pe stradă, nu-l mai văzusem niciodată pe Al fără şorţul de bucătar.

Luă un pahar care sclipea de curat ce era şi îmi puse apă de la robinetul la fel de sclipitor. I-am mulţumit şi am dat să mă întorc la masa noastră, dar m-a oprit punându-mi mâna pe umăr. Îmi doresc să n-o fi făcut. Era ca şi cum aş fi fost atins de Bătrânul Marinar al lui Coleridge, care-l oprea „pe fiecare al treilea”.

– Vreau să vezi ceva înainte să ne aşezăm la loc. O să înţelegi mai repede aşa. Doar că să vezi nu e cuvântul potrivit. Cred că mai bun e să experimentezi. Bea-ţi apa, prietene.

Am băut jumătate de pahar. Era rece şi bună, dar nu mi-am putut lua ochii de la el în tot acest timp. Partea aceea laşă din mine se aştepta acum să fie atacată pe nepusă masă ca una din victimele neavizate ale vreunui criminal în serie dintr-unul din filmele de groază care au şi multe numere în titluri. Al mă aştepta, sprijinit de tejghea. Mâna-i era zbârcită, articulaţiile proeminente. Nu părea mâna unui om de cincizeci şi ceva de ani, nici măcar a unuia bolnav de cancer, şi…

– Asta e de la iradiere? l-am întrebat pe neaşteptate.

– Ce anume?

– Eşti bronzat. Ca să nu mai zic de petele alea întunecate de pe mâini. Astea le capeţi ori de la iradiere, ori de la prea mult soare.

– Păi, de vreme