Din câte ştiam, Al îşi petrecuse ultimii patru ani întorcând burgeri pe grătar şi făcând milkshake-uri sub becurile fluorescente, dar n-am spus nimic.

Mi-am băut restul de apă şi când am pus paharul jos, pe tejghea, am observat că mâna îmi tremură uşor.

– Gata. Ce vrei să văd? Sau să experimentez?

– Vino cu mine.

M-a condus prin bucătăria îngustă şi lungă, pe lângă grătarul dublu, prăjitoare, chiuvetă, frigiderul Frostking şi pe lângă congelatorul zumzăitor, înalt până la brâu. Se opri în faţa maşinii de spălat vase, tăcută acum, şi îmi arătă uşa din capătul celălalt. Era o uşă scundă; până şi Al ar fi fost nevoit să se aplece ca să treacă prin ea, şi nu avea decât vreun metru şaptezeci. Eu am unu nouăzeci şi cinci – şi de aia unii copii îmi spun „Elicopterul Epping”.

– Acolo, mi-a spus. Prin uşa aia.

– Dar acolo nu-i cămara?

Întrebare pur retorică; îl văzusem de destule ori de-a lungul anilor aducând de acolo conserve, saci cu cartofi şi pungi cu legume uscate ca să ştiu foarte bine ce era.

Al păru să nu mă audă.

– Ştii că prima speluncă din asta pe care am deschis-o a fost în Auburn?

– Nu.

Îmi confirmă cu o mişcare a capului, suficient efort cât să declanşeze un alt acces de tuse. Şi-l înăbuşi cu batista tot mai murdară. Când ultimul atac se mai domoli, o aruncă într-un coş de gunoi aflat la îndemână şi scoase un teanc de şerveţele dintr-unul din recipientele de pe tejghea.

– Ăsta-i un trailer marca Aluminaire, făcut prin anii treizeci, în stil Art Deco. Mi-am dorit unul de mic copil, de când tata m-a dus la bodega Chat ’N Chew din Bloomington. L-am cumpărat complet utilat şi am deschis cârciuma pe Pine Street. Am stat acolo cam un an şi mi-am dat seama că dacă mai rămân încă unul, o să dau faliment. Erau mult prea multe bombe din astea cu gustări rapide prin zonă; unele erau bune, altele nu chiar atât de bune, dar toate aveau clienţii lor. Eram ca un mucos care tocmai a terminat dreptul şi vrea să profeseze într-un oraş plin de avocaţi maturi, unşi cu toate alifiile. Pe vremea aia „Burgerul Dodoloţ al lui Al” se vindea cu doi cincizeci. Chiar şi în 1990 asta era tot ce puteam să fac, doar doi jumate.

– Păi, cum mama dracului de-l vinzi acum cu jumătate din preţul ăsta? Doar dacă nu cumva chiar e carne de pisică.

Scoase un sunet fornăit care îi reverberă flegmos din adâncul pieptului.

– Prietene, eu vând carne de vită americană pură sută la sută, cea mai bună din lume. Crezi că nu ştiu ce vorbeşte lumea? Sigur că ştiu, dar nu bag în seamă. Ce să-i faci? Să bagi oamenilor pumnul în gură? La fel de bine ai putea să încerci să opreşti vântul să nu mai bată.

I-am făcut semn să se oprească. Al surâse.

– Mda, ştiu, iar bat câmpii, dar măcar ce zic are legătură cu povestea. Puteam să rămân pe Pine Street şi să mă dau cu capul de toţi pereţii, dar mama mea, Yvonne Templeton, n-a crescut copii proşti. „Mai bine scapă cu fuga, ca să ajungi să mai dai o bătălie”, ne spunea ea. Mi-am luat banii care îmi mai rămăseseră, am pupat banca în cur ca s-o conving să-mi mai împrumute încă cinci mii – nu mă întreba cum – şi m-am mutat aici, în Falls. Treaba tot n-a mers nemaipomenit, nici n-avea cum, cu situaţia economică aşa cum e, şi cu toată vorbăria asta cretină despre burgeri din pisică, din câine, din sconcs sau din alte cărnuri care excită imaginaţia oamenilor, dar chestia e că nu depind de economie ca alţii. Şi asta din cauza a ceea ce este în spatele uşii de la cămară. Nu era pe vremea când lucram în Auburn. Pot să jur pe un teanc de Biblii de zece metri. Aici a apărut.

– Despre ce vorbeşti?

Ochii apoşi şi îmbătrâniţi mă fixară preţ de câteva clipe.

– Nu mai avem ce să vorbim acum. Trebuie să descoperi singur. Haide, deschide uşa.

L-am privit cu îndoială.

– Consideră că-i ultima rugăminte a unui muribund, îmi spuse. Hai, prietene. Adică, dacă îmi eşti prieten. Deschide uşa.

Aş minţi dacă aş spune că inima nu mi-a sărit în gât atunci când am apăsat clanţa şi am deschis uşa cămării. Habar nu aveam cu ce anume urma să mă confrunt (deşi îmi amintesc cum prin faţa ochilor minţii îmi treceau pâlpâiri de scene cu pisici moarte şi jupuite şi pregătite pentru maşina electrică de tocat), dar când Al s-a întins peste umărul meu şi a aprins lumina, am văzut…

O cămară.

Mică şi tot la fel de curată ca restul restaurantului. Pe toate rafturile erau îngrămădite conserve mari. În capătul celălalt al încăperii, unde tavanul se curba, se aflau şi nişte produse de curăţat, dar mătura şi mopul erau întinse pe jos, pentru că ungherul acela nu era mai înalt de un metru. Duşumeaua era acoperită cu acelaşi linoleum cenuşiu închis pe care îl găseai şi în cârciumă. Însă, în locul mirosului slab de mâncare, aici erau mai pregnante aromele de cafea, de legume, de mirodenii. Şi mai era încă un miros, nu tot atât de plăcut.

– Bine, am spus. Asta e cămara. E curată şi foarte bine aprovizionată. Nota zece la managementul resurselor.

– A ce-ţi miroase?

– A condimente. Cafea. Poate şi un dezodorizant de cameră, dar nu sunt sigur.

– Ba da, folosesc Glade. Din cauza celuilalt miros. Vrei să spui că nu mai simţi nimic altceva?

– Mai e ceva. Parcă ceva sulfuros. Mă duce cu gândul la chibrituri arse.

Mă mai ducea cu gândul şi la vânturile pe care le trăgeam, toată familia, după mâncarea de fasole a mamei din serile de sâmbătă, dar n-am vrut să-i spun aşa ceva. Oare tratamentele împotriva cancerului te fac să te pârţâi?

– E sulf. Şi încă ceva, dar precis nu-i Channel No. 5. E mirosul fabricii, prietene.

Altă demenţă, dar cu politeţe absurdă de salon nu am spus decât:

– Pe bune?

Zâmbi din nou, dezvelind găurile unde până doar