– Eşti prea politicos ca să spui că fabrica Worumbo e închisă de pe vremea când Hector era puiuţ. Că, de fapt, s-a făcut scrum de la incendiul de la sfârşitul anilor optzeci şi că ce a mai rămas acolo – arătă cu degetul peste umăr – nu e decât punctul de vânzare. Atracţie turistică, aşa cum erau şi standurile Kennebec Fruit Company în zilele Moxie. Şi te mai gândeşti că ar fi cazul să pui mâna pe telefon şi să-i chemi pe oamenii în halate albe. Cam asta îţi trece prin cap, prietene, nu-i aşa?

– Nu chem pe nimeni pentru că nu eşti nebun.

Chestie de care nu eram absolut deloc sigur.

– Dar asta nu-i decât o cămară şi e drept că fabrica de ţesături Worumbo n-a mai scos un balot de stofă de un sfert de secol.

– Ai dreptate când zici că n-ai să chemi pe nimeni, pentru că o să te rog să-mi dai telefonul, portofelul şi toţi banii pe care îi ai prin buzunare, inclusiv monedele. Nu-i vorba de un jaf, că o să ţi le dau înapoi. Vrei?

– Cât o să dureze toată povestea, Al? Că mai am nişte lucrări de la seminar pe care trebuie să le corectez ca să pot să închei mediile.

– O să dureze cât vrei, îmi răspunse, pentru că nu durează decât două minute. Întotdeauna durează doar două minute. Stai o oră şi uită-te pe unde vrei, dar eu n-aş face asta în locul tău, nu de prima dată, pentru că şocul resimţit de organism e cam puternic. O să vezi. Mă crezi pe cuvânt?

Descifră ceva în expresia mea şi îşi strânse buzele peste dinţii împuţinaţi.

– Te rog. Te rog, Jake. Te roagă un om pe moarte.

Eram convins că înnebunise, dar la fel de sigur eram că îmi spunea adevărul despre boala lui. În cele câteva minute de când stăteam de vorbă ochii i se afundaseră şi mai adânc în orbite. Şi era epuizat. Se clătina pe picioare de la efortul făcut ca să parcurgă cei vreo douăzeci de paşi câţi erau de la masa din capătul restaurantului până la cămară. Şi batista plină de sânge, mi-am reamintit. Nu uita afurisita aia de batistă cu sânge.

– Şi câteodată e mai lesne să laşi de la tine, nu ţi se pare?

„Relaxează-te şi pune-te în mâinile lui Dumnezeu”, cum se spunea în întrunirile la care obişnuia să meargă fosta mea nevastă, însă mi-am dat seama că, de această dată, era vorba despre „relaxează-te şi lasă-te în mâinile lui Al”.

Cel puţin, până la un punct. Şi, în fond, mi-am spus eu, ca să te urci într-un avion, în zilele astea, trebuie să treci prin proceduri mult mai elucubrante ca astea. Măcar nu-mi cere să-mi scot pantofii.

Mi-am desfăcut telefonul de la curea şi l-am pus pe o cutie cu conserve de ton. Am adăugat portofelul, câteva bancnote, nişte mărunţiş, cam un dolar şi ceva, şi cheile.

– Păstrează cheile, că nu contează.

Ei bine, pentru mine contau, dar tot n-am spus nimic.

Al a scos din buzunar un teanc de bancnote mult mai gros decât cel pe care îl pusesem eu pe cutie şi mi-l întinse:

– Bani nebuni. În caz că vrei să-ţi cumperi vreun suvenir, sau altceva. Ia-i.

– Dar de ce să nu folosesc banii mei?

Tonul îmi era încă destul de rezonabil, de parcă toată conversaţia asta smintită ar fi avut vreun înţeles.

– Nu-ţi bate capul cu asta, mi-a răspuns Al. Experienţa îţi va răspunde la întrebări mult mai bine decât aş fi putut s-o fac eu chiar dacă aş fi fost în formă excelentă, ceea ce nu este cazul deloc. Dimpotrivă. Ia banii.

Am luat hârtiile şi le-am numărat. La început au fost bancnote de un dolar, care păreau în regulă. Apoi am ajuns la una de cinci care părea şi nu părea în regulă. Deasupra pozei lui Abe Lincoln scria SILVER CERTIFICATE şi la stânga era un 5 mare şi albastru. Am ridicat-o în lumină.

– Nu e falsă, dacă la asta te gândeşti.

Cu toată epuizarea, Al părea destul de amuzat.

Poate că nu – părea adevărată şi la pipăit – dar fără hologramele obişnuite.

– Dacă e bună, înseamnă că e foarte veche, am zis.

– Pune-ţi banii în buzunar, Jake.

L-am ascultat.

– Ai vreun calculator de buzunar? Sau vreo altă chestie electronică?

– Nu.

– Atunci, cred că poţi să pleci. Întoarce-te, ca să stai cu faţa la capătul celălalt al cămării.

Dar înainte să apuc să fac ce îmi spusese, s-a plesnit peste frunte şi a exclamat:

– Doamne, unde mi-e capul? Am uitat de „Omul cu biletul galben”.

– Cine? Cu ce?

– „Omul cu biletul galben”. Aşa îi zic eu, că nu ştiu cum îl cheamă. Uite, ţine asta.

S-a scotocit în buzunar şi mi-a dat o monedă de cincizeci de cenţi. Nu mai văzusem una de ani buni. Poate chiar din copilărie.

Am cântărit-o în mână.

– N-ar trebui să mi-o dai. Probabil că-i foarte valoroasă.

– Sigur că-i valoroasă. E juma’ de dolar.

Îl apucă tusea, care acum îl zgudui ca suflul taifunului, dar, când am dat să mă apropii de el, mi-a făcut semn să-l las în pace. Se sprijini de cutiile pe care îmi pusesem lucrurile, scuipă în teancul de şerveţele, se uită, se strâmbă şi le strânse în pumn. Dâre de transpiraţie îi brăzdau obrajii supţi.

– Am bufeuri, sau cam aşa ceva. Al dracu’ cancer îmi fute şi termostatul pe lângă toate alelalte. Să-ţi zic de Omul cu biletul galben. E un boschetar inofensiv, dar are ceva special. Parcă ar şti ceva. Cred că-i doar o coincidenţă – pentru că se întâmplă să stea pe jos foarte aproape de locul pe unde o să ieşi tu – dar am vrut să te previn asupra lui.

– Să ştii că nu-ţi iese, i-am mărturisit. Nu înţeleg o iotă din ce zici.

– O să-ţi zică „Am un bilet galben de la casa verde, aşa că dă-mi un dolar că e ziua plăţii duble”. Înţelegi?

– Înţeleg.

Rahatul se împuţea tot mai tare.

– Chiar are un bilet galben, înfipt în borul pălăriei. Poate că nu-i decât un bilet de la o firmă de taxiuri sau un cupon de la Red & White pe care l-a găsit în şanţ, da’ creierii îi sunt atât de înecaţi în