poşircă ieftină că i se pare că-i biletul de intrare în Fabrica de Ciocolată a lui Willy Wonka. Şi tu o să zici: „N-am un dolar, uite jumate” şi îi dai banul. Atunci el s-ar putea să spună… Al îşi ridică un deget scheletic, s-ar putea să spună ceva de genul: „De ce ai venit”, sau „De unde ai venit”. S-ar putea chiar să zică „Nu eşti tot tipul ăla”. Nu cred, dar este posibil. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu. Indiferent ce zice, lasă-l acolo, lângă uscătorie – că acolo stă mereu – şi du-te la poartă. Când o să pleci, s-ar putea să mai spună „Ştiu că ai un dolar, ticălos zgârcit”, dar nu-l băga în seamă. Nu te uita înapoi. Traversează şinele şi ai să ajungi la intersecţia dintre Main şi Lisbon.

Îmi aruncă un surâs ironic:

– După aceea, prietene, lumea îţi aparţine.

– Uscătorie?

Parcă îmi aminteam că fusese ceva lângă locul unde azi era bodega lui Al şi se poate să fi fost chiar uscătoria fabricii Worumbo, dar indiferent ce ar fi fost, acum nu mai era. Dacă această cămară drăgălaşă a lui Al ar fi avut o ferestruică, aceasta ar fi dat într-o curte de cărămidă şi înspre un magazin cu articole de iarnă numit „Your Maine Snuggery”. După Crăciun îmi cumpărasem de acolo un hanorac făcut de firma North Face. Un adevărat chilipir.

– Las-o naibii de uscătorie, bagă la cap ce ţi-am spus. Acum întoarce-te – aşa, bravo – şi fă doi sau trei paşi în faţă. Paşi mici. De copil. Ca şi cum ai vrea să găseşti o treaptă cu lumina stinsă – cu grijă.

Am făcut ce mi-a cerut, simţindu-mă drept cel mai mare gogoman din lume.

Un pas… mi-am aplecat capul ca să nu mă lovesc de tavanul din aluminiu… al doilea pas… mai ghemuit puţin. Încă nişte paşi şi o să fiu nevoit să mă pun în genunchi. Or, n-aveam nici cea mai mică intenţie să fac aşa ceva. Rugăminte a unui muribund sau nu.

– Al, asta-i o tâmpenie. În cazul în care nu vrei să-ţi aduc o cutie cu cocktail de fructe sau vreun pacheţel cu jeleu, n-am ce face a…

În acel moment mi s-a cufundat piciorul, aşa cum se întâmplă când cobori nişte trepte. Doar că piciorul meu era pe duşumeaua acoperită cu linoleumul cenuşiu. Îl vedeam foarte bine.

– Aşa. Bravo, a spus Al.

Nu mai era răguşit, cel puţin deocamdată; satisfacţia îi înmuiase cuvintele.

– Ai găsit-o, prietene.

Ce am găsit? Ce anume se întâmpla? Cel mai probabil răspuns era puterea sugestiei, de vreme ce indiferent ce mi se părea că simt, îmi vedeam piciorul pe duşumeaua cămării. Doar că…

Ştiţi cum, într-o zi cu mult soare, dacă închideţi ochii puteţi vedea o imagine remanentă a lucrului la care vă uitaţi înainte? Aşa era acum. Când îmi priveam piciorul, îl vedeam pe duşumea. Dar când clipeam – o milisecundă înainte sau o milisecundă după ce închideam ochii, nu-mi dădeam seama când – îmi zăream piciorul pe o treaptă. Şi nu în lumina slabă a unui bec de şaizeci de waţi. Îl vedeam în lumina strălucitoare a soarelui.

Am înţepenit.

– Du-te, m-a îndemnat Al. N-o să păţeşti nimic, prietene. Du-te.

Îl cuprinse un acces crâncen de tuse şi apoi spuse cu un soi de geamăt disperat:

– Trebuie s-o faci.

Şi am făcut-o.

Dumnezeu să mă ajute, am făcut-o.

Capitolul 2 1

Am mai înaintat un pas şi am mai coborât o treaptă. Ochii încă îmi mai spuneau că sunt tot pe duşumeaua cămării din bodega lui Al, însă acum stăteam drept, iar creştetul capului meu nu mai răzuia tavanul. Ceea ce, bineînţeles, era imposibil. Stomacul mi-a gâlgâit nefericit în semn de răspuns la confuzia mea senzorială şi simţeam cum salata cu ou şi plăcinta cu mere pe care le mâncasem se pregăteau să apese butonul de ejecţie.

Din spate – dar parcă mai de la depărtare, ca şi cum ar fi fost la cincisprezece, nu doar la doi metri distanţă – l-am auzit pe Al:

– Închide ochii, prietene, e mai uşor aşa.

Când i-am închis, tulburarea senzorială mi-a dispărut pe dată. Era ca atunci când te prosteşti şi încerci să te uiţi saşiu, iar apoi priveşti normal. Sau ca atunci când îţi pui ochelarii speciali la un film tridimensional, mai degrabă. Mi-am mişcat piciorul drept şi am mai coborât o treaptă. Căci despre trepte era vorba. Acum, că nu mai vedeam, trupul meu nu mai avea nici cea mai mică îndoială.

– Încă două şi după aia poţi să-i deschizi, a zis Al.

Îi auzeam glasul îndepărtându-se. Ca şi cum ar fi fost în celălalt capăt al restaurantului, nu în pragul cămării.

Am coborât cu stângul. Am coborât cu dreptul şi, dintr-odată, am simţit o explozie mică în cap, ca atunci când eşti în avion şi valoarea presiunii se modifică brusc. Căptuşeala întunecată a pleoapelor a devenit roşie şi simţeam o căldură pe piele. Razele soarelui. Nicio îndoială. Iar izul acela slab, sulfuros, devenise mai dens, urcând pe scara olfactivă de la valoarea de „abia perceput”, la „al naibii de neplăcut”. Nici în privinţa asta nu aveam nicio îndoială.

Am deschis ochii.

Nu mai eram în cămară. Nici măcar nu mai eram în bodega lui Al. Cu toate că nu exista nicio uşă care să dea din cămară în lumea de afară, eu eram acum afară. În curte. Dar nu mai era curtea de cărămidă pe care o ştiam şi nu mai erau puncte de vânzare în jurul ei. Stăteam pe ciment spart şi murdar.

Câteva recipiente mari din metal erau stivuite, unul peste celălalt, lângă zidul alb şi gol unde ar fi trebuit să se afle magazinul Your Maine Snuggery. Erau sprijinite cumva şi acoperite cu bucăţi mari de pânză aspră de sac, de mărimea pânzelor de corăbii.

M-am întors să mă uit la trailerul mare şi argintiu unde era bodega lui Al, dar acesta dispăruse.

2

Clădirea masivă a fabricii de ţesături Worumbo se afla la locul ei şi îmi puteam da seama că funcţionează. Se auzeau bufniturile utilajelor de vopsire şi de uscare, se auzea şaaa-ŞUUUUŞ-ul