făcut de războaiele uriaşe de ţesut care odinioară ocupaseră tot etajul al doilea (văzusem fotografii cu maşinăriile astea operate de muncitoare îmbrăcate în salopete şi cu basmale pe cap la expoziţia Societăţii Istorice din Lisbon, din clădirea micuţă de pe Main Street). Fum gri-albicios vălurea din cele trei coşuri care fuseseră dărâmate de o furtună prin anii optzeci.

Mă aflam în apropierea unei clădiri cubice, vopsite în verde – probabil uscătoria. Ocupa jumătate din curte şi avea vreo şase metri înălţime. Coborâsem nişte trepte ca să ajung aici, dar nu se vedeau trepte nicăieri. Nicio cale de întoarcere. M-a inundat panica.

– Jake? vocea lui Al ca de la mare depărtare părea a-mi ajunge la urechi printr-un act de magie acustică, precum ecourile dintr-un canion lung şi îngust. Te întorci la fel cum ai plecat. Caută treptele cu piciorul.

Am ridicat piciorul stâng şi apoi l-am pus jos. Am simţit o treaptă. Panica mi-a mai cedat.

– Haide, voce slabă, acţionată parcă de propriul ecou. Uită-te puţin prin jur şi după aia întoarce-te.

Am rămas nemişcat, ştergându-mi gura cu dosul palmei. Ochii voiau să-mi sară din orbite. Mi se făcuse pielea de găină pe scalp şi de-a lungul coloanei.

Eram speriat – îngrozit, aproape – dar, în contrapondere, curiozitatea foarte puternică îmi ţinea panica în frâu. Îmi vedeam umbra desenată clar pe ciment, ca decupată din pânză neagră. Vedeam petele de rugină de pe lanţul care separa uscătoria de restul curţii. Simţeam mirosul apelor reziduale, atât de tare că-mi lăcrimau ochii. Un inspector de mediu doar ce-ar fi adulmecat o dată mizeria asta şi ar fi închis într-o secundă toată fabrica. Numai că… Nu cred că era vreun inspector de mediu prin apropiere. Nu eram nici măcar sigur că Agenţia pentru Protecţia Mediului fusese inventată. Ştiam unde mă aflu: Lisbon Falls, statul Maine, în inima districtului Androscoggin.

Întrebarea era când anume.

3

De lanţ atârna o plăcuţă pe care nu reuşeam s-o citesc pentru că era cu spatele la mine. Am pornit spre ea, apoi m-am întors. Am închis ochii şi am înaintat târşâit, amintindu-mi să fac paşi mici, de copil. Când piciorul stâng s-a lovit de prima treaptă care ducea înapoi în cămara lui Al (aşa speram din tot sufletul să fie), am scos o foaie împăturită de hârtie din buzunarul de la spate, o notă din partea exaltatului meu şef de Catedră: „Îţi doresc o vară plăcută şi nu uita că eşti de serviciu în iulie.” M-am întrebat într-o doară ce ar zice dacă Jake Epping anunţă că anul viitor va preda un curs de şase săptămâni intitulat Literatura Călătoriilor în Timp. Am rupt o bucăţică de hârtie, am mototolit-o şi am aruncat-o pe prima treaptă a scării invizibile. Aşa am marcat locul. După-amiaza era caldă şi liniştită şi nu credeam că o s-o ia vântul, dar, pentru mai multă siguranţă, am pus peste ea o bucată de beton ca prespapier. A aterizat pe treaptă, dar a aterizat şi pe bucăţica de hârtie. Pentru că acolo nu era nicio treaptă. Mi-a zbârnâit în minte un fragment dintr-un cântec vechi:

Mai întâi e un munte, apoi nu e niciun munte, apoi iar este.

Uită-te un pic în jur, spusese Al, şi am decis că asta o să fac. Mi-am închipuit că, dacă nu înnebunisem deja, probabil că nu mi se va întâmpla nimic rău în următoarele clipe. Adică în cazul în care nu voi vedea o paradă de elefanţi roz sau un OZN deasupra magazinului John Crafts Auto. Tot încercam să-mi spun că nu e adevărat, că nu se putea să fie adevărat, dar nu reuşeam să mă conving.

Şi filosofii şi psihologii se pot lansa în discuţii lungi despre ce anume este sau nu real, dar noi, cei cu vieţi obişnuite, ştim şi acceptăm textura lumii din jurul nostru. Era adevărat. Făcând abstracţie de tot restul, canalizarea puţea mult prea tare ca să fie o halucinaţie.

M-am îndreptat spre lanţul întins la nivelul şoldului şi am trecut pe dedesubt.

Pe partea cealaltă era o plăcuţă pe care scria cu vopsea neagră: TRECEREA INTERZISĂ PÂNĂ LA REPARAREA CONDUCTEI. M-am uitat în urmă, nu am văzut niciun indiciu că s-ar fi desfăşurat vreo reparaţie în imediata apropiere, am trecut de colţul uscătoriei şi aproape m-am împiedicat de bărbatul care stătea la soare. Nu că ar fi avut pe unde să se bronzeze. Purta un parpalac vechi şi negru care băltea în jurul lui ca o umbră murdară şi amorfă.

Cruste uscate de muci se întindeau pe ambele mâneci. Trupul din haină era scheletic. Părul de culoarea metalului atârna în şuviţe împuţite de-a lungul obrajilor jegoşi şi nebărbieriţi. Era un prototip al boschetarilor.

Dată spre ceafă, pălăria din fetru părea desprinsă dintr-un film noir din anii cincizeci, unde toate femeile au ţâţe mari, iar toţi bărbaţii vorbesc foarte repede cu ţigara înfiptă în colţul gurii. Şi, da, din panglica pălăriei ieşea un bilet galben, ca un permis de liberă trecere al unui reporter de demult. Probabil că o fi fost cândva galben strălucitor, dar acum era palid şi mânjit de degete murdare.

Când umbra mea îi atinse genunchii, Omul cu biletul galben se întoarse şi mă cercetă cu ochi spălăciţi.

– Cine pula mea eşti? mă întrebă; dar, de fapt, pronunţase: Ci-e pu-a mea e-şi?

Al nu-mi dăduse instrucţiuni detaliate despre maniera în care trebuia să răspund, aşa că am dat ceea ce mi se părea a fi cel mai sigur răspuns:

– Nu-i treaba ta.

– Să te fut, atunci.

– Bine, am zis. Suntem de acord.

– Îh?

– O zi bună îţi doresc.

Am pornit către poarta deschisă pe şina ei metalică. Dincolo de ea, la stânga, era o parcare care nu fusese niciodată acolo. Şi era plină de maşini, majoritatea ponosite şi cu caroseria ondulată şi îndoită, dar toate suficient de vechi pentru a deveni exponate de muzeu. Am văzut Buick-uri cu ferestre de aerisire şi Ford-uri cu nasuri de peşte-torpilă. Sunt ale muncitorilor de la fabrică, a fost gândul meu. Muncitori adevăraţi care acum sunt acolo, înăuntru şi sunt plătiţi cu ora.

– Am un bilet