I-am întins moneda de cincizeci de cenţi. Şi am răspuns, simţindu-mă ca un figurant care n-are de spus decât o replică:

– N-am un dolar, uite jumate.

Şi îi dai banul, îmi spusese Al, dar n-a fost nevoie. Omul cu biletul galben mi l-a smuls din mână şi l-a ţinut în dreptul ochilor. O clipă am crezut că o să-l încerce cu dinţii, însă doar a strâns pumnul cu degete lungi în jurul lui, făcându-l să dispară. Mă privi iarăşi pieziş, cu trăsăturile strâmbate într-o mască aproape comică a neîncrederii.

– Cine eşti? Ce cauţi aici?

– Al naibii să fiu dacă ştiu, am spus şi m-am dus la poartă.

Mă aşteptam să mai latre nişte întrebări în spatele meu, dar n-am auzit decât tăcere. Am ieşit din curte.

Cea mai nouă maşină din parcare era un Plymouth Fury, mi se pare de la jumătatea sau sfârşitul anilor cincizeci. Plăcuţa de înmatriculare părea o rudă foarte bătrână a celei pe care o aveam la Subarul meu; soţia mea făcuse o comandă specială şi lângă număr fusese desenată funduliţa roz a luptei împotriva cancerului de sân. Pe cea la care mă uitam acum scria de asemenea VACATIONLAND, însă era portocalie, nu albă. Ca în majoritatea statelor, şi în Maine plăcuţele de înmatriculare au şi cifre, şi litere – plăcuţa de pe maşina mea este 23383 IY – însă pe cea de pe Plymouthul alb cu roşu, aproape nou, scria doar 90-811. Fără litere.

Am atins portbagajul. Era cald de la soare. Era adevărat.

Traversează şinele şi ai să ajungi la intersecţia dintre Main şi Lisbon. După aia, prietene, lumea îţi aparţine.

Nu treceau şine prin faţa fabricii vechi – nu pe vremea mea – dar uită-le acum. Adevărate, solide, nu rămăşiţe. Lustruite, sclipitoare. De undeva se auzea şi pufăitul astmatic al unui tren adevărat. Când trecuse ultima oară vreun tren prin Lisbon Falls? Probabil că nu mai trecuse niciunul de când se închisese fabrica de ţesături, iar cea de materiale de construcţii, US Gypsum, căreia localnicii îi spuneau US Gyp’Em – funcţiona zi şi noapte.

Numai că funcţionează zi şi noapte acum, mi-am spus. Pariez pe oricât că aşa e. Şi funcţionează şi fabrica. Pentru că nu mai suntem în al doilea deceniu al secolului douăzeci şi unu.

Am pornit din loc fără să-mi dau seama, ca un somnambul. Acum ajunsesem în colţul dintre Main Street şi Route 196, cunoscută şi sub numele de „Vechiul Drum Lewiston”. Doar că acum nu era deloc vechi. Şi peste intersecţie, pe colţul opus… se află…

Se află standul Kennebec Fruit Company, nume mult prea pompos pentru un magazinaş care cochetează cu dispariţia – sau cel puţin aşa mi se pare mie – de vreo zece ani buni, de când predau la liceul din Lisbon. Incredibilul motiv pentru care încă mai trăieşte, şi unicul mijloc de subzistenţă este Moxie, cel mai neobişnuit suc pe care l-am băut vreodată. Proprietarul Fruit Company, un bătrânel blând pe nume Frank Anicetti, îmi spusese odată că populaţia lumii se împarte în mod natural (şi, poate, şi prin moştenire genetică) în două grupe: elita minoritară însă binecuvântată, care preţuia Moxie mai mult decât orice altă băutură… şi toţi ceilalţi. Pe aceştia Frank îi numea „majoritatea handicapată”.

Standul Kennebec Fruit Company din vremea mea era o boxă galben cu verde, cu vopseaua scorojită şi aproape ştearsă, cu vitrina murdară şi goală… doar dacă nu e cumva de vânzare pisica ce doarme acolo uneori. Acoperişul este teşit de zăpada prea multor ierni. Oferta dinăuntru este extrem de săracă şi nu găseşti decât câteva suveniruri Moxie: tricouri de un portocaliu aprins pe care scrie AM MOXIE!, pălării de culoare portocaliu aprins, almanahuri de colecţie, semne din tinichea care par vintage, dar care probabil au fost fabricate anul trecut în China. Mare parte a anului locul este pustiu, iar rafturile goale… deşi se poate întâmpla să mai găseşti vreo napolitană sau vreo pungă cu chipsuri (asta în cazul în care îţi plac cei cu sare şi oţet). Răcitorul de sucuri e plin de Moxie. Răcitorul de bere e gol.

În fiecare iulie, Lisbon Falls găzduieşte Festivalul Moxie din statul Maine. Cu orchestre, artificii şi o paradă în care apar – şi mă jur că spun adevărul – care alegorice Moxie şi regine ale frumuseţii din localitate în costume de baie de culoarea Moxie, adică portocaliu atât de intens, că ţi-ar putea arde retina. Maestrul de ceremonii se costumează întotdeauna în Doctorul Moxie, adică are halat alb, stetoscop şi o bentiţă din aceea caraghioasă cu o oglindă pe frunte. Acum doi ani Stella Langley, directoarea liceului, a fost maestru de ceremonii, experienţă peste care nu cred că va trece prea curând.

Pe perioada festivalului, Kennebec Fruit Company revine la viaţă şi dă semne de prosperitate, mai ales din cauza turiştilor năuci aflaţi pe drumul spre staţiunile din vestul statului Maine. Tot restul anului, însă, seamănă cu pieliţa de pe coaja unui fruct ce încă mai poartă vagul miros de Moxie – care mi-a amintit întotdeauna, poate pentru că aparţin „majorităţii handicapate”, de Musterole, o soluţie incredibil de puturoasă cu care mă fricţiona mama pe gât şi pe piept când eram răcit.

Din locul meu de pe Old Lewiston Road mă uitam la o afacere prosperă, aflată în floarea tinereţii. Plăcuţa de deasupra intrării (RĂCORIŢI-VĂ CU 7-UP deasupra, şi BINE AŢI VENIT LA KENNEBEC FRUIT CO. dedesubt) îmi săgeta ochii, atât era de strălucitoare. Vopseaua proaspătă, acoperişul încă semeţ în faţa intemperiilor. Oameni intrau şi ieşeau. Şi în vitrină, în locul pisicii…

Portocale, pentru numele lui Dumnezeu. Kennebec Fruit Company a vândut odinioară fructe adevărate. Cine ar fi crezut?

Am început să traversez, dar m-am retras când o cursă interurbană