a mugit către mine. Pe plăcuţa cu traseul aflată deasupra parbrizului scria EXPRESUL LEWISTON. Când autobuzul a frânat înaintea trecerii peste calea ferată, am reuşit să observ că aproape toţi pasagerii aveau ţigările aprinse. Trebuie că aerul dinăuntru semăna destul de mult cu atmosfera de pe Saturn.

După ce autobuzul şi-a văzut de drum (lăsând în urmă-i parfum de motorină pe jumătate arsă ce se va combina cu duhoarea de râgâială de ouă stricate emanată de coşurile de la Worumbo), am traversat, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă m-ar lovi o maşină. Aş dispărea în nefiinţă cât ai clipi din ochi? M-aş trezi prăbuşit pe podeaua din cămara lui Al? Probabil că nici una, nici alta. Probabil că aş muri aici, într-un trecut căruia mulţi oameni poate încă îi duc dorul. Pentru că au uitat cât de urât mirosea trecutul, de-aia le e dor de el.

Un puşti stătea în faţa standului Fruit Company, cu o gheată neagră sprijinită de peretele din lemn. Avea gulerul cămăşii ridicat la ceafă, iar părul îi era pieptănat într-un stil pe care l-am recunoscut (din filmele vechi) ca fiind un „Elvis timpuriu”. Spre deosebire de băieţii din clasele mele, acesta nu-şi etala nicio ţăcălie, ba chiar nu avea nici măcar un fir de păr deasupra buzei sau pe bărbie. Şi am înţeles că în lumea pe care o vizitam acum (pe care speram că o vizitam doar), ar fi fost dat afară din liceul Lisbon dacă ar fi apărut la ore cu un singur fir de păr facial. Ar fi fost exmatriculat numaidecât.

L-am salutat cu un semn al capului. James Dean răspunse tot cu un semn şi zise:

– Hi-ho, Daddy-O.

Am intrat în magazin. Clopoţelul zdrăngăni argintiu deasupra uşii. În loc de miasma de praf şi lemn putrezit, am simţit parfum de portocale, mere, cafea şi aromă puternică de tutun. La dreapta mea era un rastel cu multe cărţi de benzi desenate cu copertele franjurate – Archie, Batman, Căpitanul Marvel, Omul din plastic, Povestiri din criptă. Semnul scris de mână de deasupra lor ar fi putut provoca o criză de nervi unui împătimit al ebayului: COMICSURI 5¢ TREI LA 10¢ NOUĂ LA UN SFERT ROG NU ATINGEŢI DACĂ NU INTENŢIONAŢI SĂ CUMPĂRAŢI.

La stânga era un rastel cu ziare. N-am văzut niciun New York Times, în schimb erau ediţii din Portland Press Herald şi chiar una din Boston Globe.

Titlul de pe prima pagină din Globe răcnea cu litere mari, de tipar: DULLES SUGEREAZĂ CONCESII DACĂ CHINA ROŞIE RENUNŢĂ LA FORŢĂ ÎN FORMOSA. Datele de pe ambele ziare erau Marţi, 9 septembrie, 1958.

5

Am luat exemplarul din Globe, care costa opt cenţi, şi m-am îndreptat spre barul de sucuri placat cu marmură, care nu exista în timpul meu. În spatele tejghelei stătea Frank Anicetti. Sigur el era, sigur, sigur, până la zulufii cărunţi de deasupra urechilor care îi dădeau un aer distins. Doar că această variantă a lui – îl voi numi Frank nr. 1 – nu era dolofan, ci slab, şi purta ochelari bifocali cu rame pe şurub. Parcă era şi un pic mai înalt. Simţindu-mă străin în propriul meu trup, m-am strecurat pe un scaun din faţa barului.

Indică ziarul cu un semn din cap:

– Te saturi cu ăla sau să-ţi aduc şi ceva din frigider?

– Orice nu e Moxie şi e rece, m-am auzit spunând.

Frank nr. 1 zâmbi la replica mea:

– N-avem aşa ceva, fiule. Ce zici de o bere de ghimbir?

– Sună bine.

Şi spuneam adevărul. Mi se uscase gâtul şi mi se încinsese capul. Parcă făcusem febră.

– Cinci sau zece?

– Poftim?

– Bere de cinci sau de zece? repetă, cu un pronunţat accent de Maine: be-ie.

– Aha. Păi, cred că de zece.

– Păi, şi eu cred că crezi bine.

A deschis un congelator de îngheţată şi a scos o cană, cam de mărimea unei carafe de limonadă, acoperită bine cu chiciură. A umplut-o de la un robinet şi am simţit aroma intensă şi bogată de bere de ghimbir. A îndepărtat spuma cu o lingură de lemn, a umplut-o iarăşi până la vârf şi a pus-o pe tejghea.

– Poftim. Cu ziarul face optşpe cenţi. Plus TVA-ul.

I-am dat unul dintre dolarii vechi ai lui Al, iar Frank nr. 1 mi-a dat restul.

Am sorbit din spumă şi am rămas uimit. Era… săţioasă. Nemaipomenit de gustoasă. Nu ştiu cum să exprim mai bine ce am simţit atunci. Această lume dispărută de cincizeci de ani mirosea mult mai rău decât mi-aş fi putut închipui vreodată, dar avea un gust al dracului de bun.

– Excelent, am exclamat.

– Ce zici? Mă bucur că-ţi place. Nu eşti de pe-aici, nu?

– Nu.

– Din alt stat?

– Din Wisconsin, am răspuns, fără să mint pe de-a-ntregul; până la unsprezece ani locuisem cu ai mei în Milwaukee, după care tata a început să predea engleza la University of Southern Maine. De atunci am tot colindat încolo şi încoace prin tot statul.

– Ţi-ai ales momentul potrivit, mi-a zis Anicetti. Că preţurile scad imediat ce pleacă majoritatea turiştilor de vară. Ce bei tu acum, de exemplu. După Ziua Muncii, o bere de zece cenţi constă doar de două ori cinci cenţi.

Am auzit glasul zglobiu al clopoţelului de la intrare, apoi scârţâitul prietenos al parchetului. Ultima dată când mă aventurasem în Kennebec Fruit, sperând să găsesc un tub de pastile de stomac (însă speranţa îmi fusese înşelată), duşumeaua gemuse amarnic.

Un puşti cam de şaptesprezece ani se strecură în spatele tejghelei. Avea părul negru tuns scurt, dar nu chiar milităreşte. Asemănarea cu cel care mă servise era evidentă şi mi-am dat seama că acesta era Frank Anicetti al meu.

Tipul care îmi curăţase gulerul de spumă de la cana cu bere era tatăl lui.

Frank nr. 2 nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire; pentru el eram doar un client ca oricare altul.

– Titus a urcat camionul pe elevator, îi spuse tatălui său, şi zice că o să fie gata cam pe la cinci.

– E bine, se declară mulţumit Anicetti Senior şi îşi aprinse o ţigară.

Abia acum am văzut că pe