tejgheaua din marmură a barului erau aliniate o mulţime de scrumiere micuţe, din ceramică, inscripţionate cu GUSTUL EXTREM DE BUN AL ŢIGARETELOR WINSTON. Se uită iarăşi la mine şi mă întrebă:

– Vrei şi o cupă de vanilie? Din partea casei. Ne place să ne purtăm frumos cu turiştii, mai ales când vin mai târziu.

– Mulţumesc, dar mi-e de ajuns.

Şi chiar aşa era. Credeam că o să-mi explodeze capul de la atâta dulce. În plus, berea era şi foarte tare. Parcă beam espresso acidulat.

Puştiul mi-a aruncat un zâmbet la fel de dulce ca lichidul din cana mea îngheţată – nici urmă de dispreţul amuzat pe care l-am simţit venind dinspre aspirantul la numele de Elvis de afară.

– Am citit o poveste la şcoală, a zis el, cu nişte localnici care îi mănâncă pe turiştii care vin după ce se termină sezonul.

– Frankie, e foarte urât să spui chestia asta de faţă cu un client, a zis domnul Anicetti, surâzând.

– Nicio problemă, am spus. Şi eu am predat povestea asta. E de Shirley Jackson, nu? „Oamenii verii”.

– Asta e, confirmă Frank. N-am prea înţeles-o, dar mi-a plăcut.

Am mai luat o înghiţitură din bere şi, când am lăsat cana din mână pe tejgheaua marmorată cu un gest plin de satisfacţie, nu am fost deloc uimit să văd că era aproape goală. Aş putea să devin dependent de chestia asta, mi-am spus. Nici nu se compară cu Moxie.

Anicetti cel bătrân suflă un norişor de fum înspre tavanul unde ventilatorul cu palete îl destrămă în firişoare albăstrii.

– Sunteţi profesor în Wisconsin, domnule…?

– Epping, m-am prezentat eu.

Fusesem luat prin surprindere, aşa că nici nu m-am gândit să-i dau un nume fals.

– Da. Dar acum sunt într-un an de studiu.

– Înseamnă că şi-a luat liber, a zis Frank.

– Ştiu ce înseamnă, s-a răţoit Anicetti, încercând să pară iritat, dar fără să-i iasă.

Mi-am dat seama că îi plac pe cei doi la fel de mult cât îmi plăcea berea de ghimbir. Îmi plăcea chiar şi huliganul adolescent de afară, fie şi pentru că habar nu avea că devenise un clişeu. Plutea în aer un sentiment de siguranţă, o senzaţie de… nu ştiu… de predestinare. Desigur că nu era aşa în realitate, căci şi lumea aceasta era tot atât de periculoasă ca oricare alta, însă eu personal ştiam un lucru pe care, până în după-amiaza aceea, îl crezusem a fi doar apanajul lui Dumnezeu: ştiam că tânărul acesta surâzător, căruia îi plăcea povestea scrisă de Shirley Jackson (chiar dacă „n-a prea înţeles-o”) va supravieţui acestei zile şi încă cincizeci de ani de acum înainte. N-o să moară în vreun accident de maşină, n-o să facă infarct şi nici cancer pulmonar din cauză că inspira fumul de la ţigările tatălui său. Pe Frank Anicetti îl aştepta o viaţă lungă.

M-am uitat la ceasul de pe perete (ÎNCEPE-ŢI ZIUA CU UN ZÂMBET, spunea chipul desenat pe el, BEA-ŢI CAFEAUA SĂ PRINZI INIMĂ). 12:22. Ora nu-mi spunea nimic, dar m-am prefăcut mirat. Mi-am terminat be-ia şi m-am ridicat de pe scaun.

– Trebuie să plec, ca să nu întârzii la întâlnirea cu prietenii în Castle Rock.

– Mergi uşurel pe Route 117, m-a sfătuit Anicetti. Şoseaua aia e o cu-u-rrvă.

De ani de zile nu mai auzisem un accent atât de pronunţat. Şi, brusc, mi-am dat seama că toate mi se întâmplă aievea. Că nu visez. Abia mi-am înfrânat hohotele de râs.

– Aşa am să fac, am spus. Mulţumesc. Şi, băiete? Povestea aia scrisă de Shirley Jackson.

– Da, domnule?

Încă domnule. Fără niciun strop de sarcasm. Mi-am zis că anul 1958 a fost unul destul de bun. Dacă lăsam la o parte duhoarea de la fabrică şi fumul de la ţigări.

– Nu-i nimic de înţeles.

– Nu? Păi, domnul Marchant zice altceva.

– Cu tot respectul pentru domnul Marchant, să-i spui că Jack Epping zice că uneori un trabuc nu e nimic altceva decât fum, iar o poveste nu-i nimic altceva decât o poveste.

Izbucni în râs:

– O să-i spun! Mâine dimineaţă, la ora a treia!

– Bravo.

I-am făcut un semn din cap tatălui său, dorind să-i pot mărturisi că, datorită sucului Moxie (pe care nu-l vindea… deocamdată), afacerea lui va rămâne la colţul dintre Main Street şi Old Lewiston Road încă multă vreme după ce el nu va mai fi.

– Mulţumesc pentru berea de ghimbir.

– Te aştept oricând, fiule. Mă gândesc să ieftinesc toată marfa.

– La două de cinci cenţi?

Gura i se întinse până la urechi. Zâmbetul, ca şi cel al fiului său, îi era voios şi deschis.

– Acum te joci cu focul.

Clopoţelul anunţă iarăşi deschiderea uşii. Intrară trei doamne. În rochii lungi până la mijlocul gambei. Şi cu pălării! Două dintre ele aveau şi voalete albe.

Au început să cotrobăiască prin coşurile mari cu fructe, căutând perfecţiunea.

Mă îndepărtasem de bar când un gând m-a întors din drum:

– Îmi puteţi spune ce este casa verde?

Tatăl şi fiul schimbară o privire amuzată, care mi-a adus aminte de un banc vechi. Un turist din Chicago la volanul unei maşini sport luxoase se opreşte în faţa unei ferme, undeva la ţară. Un fermier bătrân stă pe prispă şi pufăie dintr-o pipă făcută dintr-un cocean de porumb. Turistul se apleacă pe geamul Jaguarului şi întreabă: „Spune-mi, bătrâne, cum ajung la East Machias?” Fermierul mai trage câteva fumuri din pipă, apoi răspunde: „Nu te mişca din loc.”

– Chiar că nu eşti de pe-aici, a zis Frank.

Accentul lui nu era chiar atât de pronunţat ca al tatălui său. Probabil că se uită mai mult la televizor, mi-am spus. Televizorul este recunoscut pentru spălarea dialectelor.

– Păi, nu sunt.

– Ciudat, pen’că mi s-a părut că simt un accent din nord.

– Nu. E dialectul yooper, l-am contrazis.

Dar – zdrang! – dialectul yooper se vorbeşte în Michigan, nu în Wisconsin.

Din fericire, niciunul nu şi-a dat seama. Ba, tânărul Frank chiar s-a întors cu spatele la mine şi s-a apucat să spele vasele. Cu mâna!

– Casa verde e magazinul cu băuturi, a spus Anicetti. Imediat peste drum, în caz că vrei să-ţi iei o sticlă de ceva.

– Cred că mi-a ajuns berea de ghimbir, i-am răspuns. Mă întrebam, doar. O zi bună.

– Şi ţie, prietene. Să mai vii pe la noi.

Trecând pe lângă