– Doamnelor.

Şi mi-am dorit să am şi o pălărie pe care s-o ridic în semn de salut. Poate chiar una din fetru.

Asemenea celor pe care le vezi în filmele vechi.

Mardeiaşul aspirant îşi părăsise postul şi mi-a trecut prin minte, o clipă doar, să merg mai departe pe Main Street, să văd ce altceva se schimbase.

Dar n-avea niciun rost să-mi forţez norocul. Dacă avea cineva vreo problemă cu hainele mele? Mi se părea că pantalonii şi sacoul sport erau acceptabile, dar puteam fi sigur de asta? Şi mai era şi părul lung până la guler. În era mea ar fi fost în regulă pentru un profesor de liceu – chiar şi pentru unul mai conservator – însă ar fi putut să atragă priviri într-o perioadă când rasul cefei făcea parte din serviciile obligatorii ale frizerului, iar favoriţii se asortau cu atitudinea de rocker, ca a aceluia care îmi spusese „Daddy-O”. Sigur că aş fi putut să spun că sunt turist, că toţi bărbaţii din Wisconsin purtau părul puţin mai lung, că aşa era moda. Dar şi părul, şi hainele – senzaţia că ies în evidenţă ca un extraterestru într-o deghizare umană imperfectă – nu erau decât o parte din ce simţeam.

Adevărul e că eram de-a dreptul îngrozit. Nu pe cale de a-mi pierde minţile.

Cred că o minte omenească bine adaptată poate absorbi multe ciudăţenii înainte de a-şi da duhul. Însă, da, eram îngrozit. Mă tot gândeam la cucoanele cu pălării şi rochii lungi, cucoane care s-ar fi ruşinat la maxim dacă li s-ar fi văzut chiar şi o bucăţică din breteaua sutienului. Şi mă mai gândeam şi la gustul berii de ghimbir. La cât de săţios mi se păruse.

Chiar peste drum am văzut o clădire modestă, pe a cărei firmă atârnată deasupra vitrinei micuţe scria cu litere în relief MAGAZINUL DE BĂUTURI AL STATULUI MAINE. Şi, da, faţada era vopsită în verde deschis. L-am zărit înăuntru pe amicul meu de lângă uscătorie. Parpalacul negru îi atârna pe oasele ca nişte umeraşe; îşi scosese pălăria, iar părul îi era vâlvoi, aidoma unui biet personaj de desen animat, care îşi vâră Degetul A în Priza Electrică B.

Îi vorbea vânzătorului cu ambele mâini şi mi s-a părut că desluşesc preţiosul bilet galben într-una din ele. Eram aproape convins şi că în cealaltă ţinea moneda lui Al Templeton. Vânzătorul, îmbrăcat cu un halat alb, destul de asemănător cu cel al Doctorului Moxie din parada anuală, nu părea absolut deloc impresionat.

M-am dus la intersecţie, am aşteptat să treacă maşinile şi am traversat Old Lewiston Road înapoi la trotuarul de lângă fabrica Worumbo. Doi bărbaţi, fumând şi râzând, au traversat curtea împingând un cărucior cu baloţi de stofă.

M-am întrebat dacă au cumva habar cât de mult le dăunează la maţe fumul şi poluarea de la fabrică. Dar, nu. Nu cred că ştiau. Probabil că, pe undeva, acesta era un noroc; deşi dezbaterea acestei probleme ar fi fost, mai degrabă, atributul unui filosof, iar nu al unui tip care îşi câştigă pâinea expunând adolescenţi de şaisprezece ani minunilor lui Shakespeare, Steinbeck şi Shirley Jackson.

După ce au intrat în fabrică prin fălcile din metal ruginit ale porţii înalte cât trei etaje, m-am îndreptat spre lanţul cu semnul TRECEREA INTERZISĂ. Îmi tot spuneam că nu trebuie să merg prea repede, că nu trebuie să mă uit în toate părţile – că nu trebuie să fac niciun gest care ar putea atrage atenţia – dar mi-era tare greu. Acum, că eram aproape de locul pe unde ieşisem, impulsul de a alerga era aproape de neînfrânt. Mi se uscase gura, iar berea de ghimbir îmi bolborosea în stomac. Dacă nu puteam să mă întorc? Dacă dispăruse semnul pe care l-am pus? Dacă semnul încă mai era acolo, dar dispăruseră treptele?

Uşor, mi-am zis. Uşurel.

N-am putut să mă abţin să nu mai arunc o ultimă privire în jur, înainte să trec pe sub lanţ. Curtea era pustie. Din depărtare se auzea pufăitul locomotivei Diesel, aşa cum se aud sunetele în somn, aducându-mi în minte alt vers dintr-un cântec: „Tristeţi de tren jelind moartea drumului de fier”.

Cu inima zvâcnind puternic în gât, am trecut de latura uscătoriei. Ghemotocul de hârtie cu bucata de ciment deasupra erau acolo unde le lăsasem; toate bune până aici. Le-am lovit uşor cu piciorul, murmurând: Te rog, Doamne, fă să fie bine, te rog, Doamne, ajută-mă să mă întorc.

Am lovit cu vârful pantofului bucata de ciment – am văzut-o cum se rostogoleşte, dar şi cum este oprită de treaptă. Cele două lucruri se excludeau reciproc şi, totuşi, le-am văzut pe amândouă petrecându-se. Am mai aruncat o privire în jur, chiar dacă nu mă putea vedea nimeni pe această alee îngustă, decât dacă ar fi fost cineva care să treacă pe la un cap sau altul al ei. Însă nu era absolut nimeni.

Am urcat o treaptă. Piciorul meu o simţea, chiar dacă ochii îmi explicau că încă mă mai aflu pe asfaltul crăpat al curţii. Berea mi-a mai făcut un salt mortal în stomac. Am închis ochii şi parcă m-am simţit un pic mai bine. A doua treaptă. Apoi a treia. Deloc înalte, treptele astea. După ce am urcat-o pe a patra, ceafa mea nu a mai simţit fierbinţeala verii, iar întunericul din spatele pleoapelor a devenit mai adânc. Am încercat s-o urc şi pe a cincea, doar că nu exista o a cincea treaptă. În loc de asta, am dat cu capul de tavanul scund al cămării. O mână m-a prins de braţ şi aproape că am scos un ţipăt de spaimă.

– Linişteşte-te, mi-a spus Al. Linişteşte-te, Jack. Te-ai întors.

A vrut să-mi facă o cafea, dar am clătinat din cap. Încă îmi mai bolborosea stomacul. Şi-a turnat o ceaşcă pentru el şi ne-am întors în separeul din care începuse această călătorie nebunească. În mijlocul mesei erau puse la grămadă cheile mele, portofelul, telefonul şi