– Aşa deci, mi-a spus. Te-ai dus şi te-ai întors. Ce părere ai?

– Al, nu ştiu ce părere am. Mă simt zguduit până-n străfunduri. Ai descoperit chestia asta din întâmplare?

– Absolut. La mai puţin de o lună după ce am venit în oraş. Nici nu-mi spălasem încă pantofii de noroiul de pe Pine Street. De fapt, prima dată, am căzut pe treptele alea, aşa cum a căzut Alice prin vizuina de iepure. Am zis că am înnebunit, îţi dai seama.

Îmi puteam da seama. Măcar pe mine mă pregătise puţin, chiar dacă nu cine ştie ce. Dar, pe bune, există vreo metodă adecvată prin care să te pregăteşti pentru o călătorie în timp?

– Cât timp am lipsit?

– Două minute. Ţi-am zis că mereu durează doar două minute. Indiferent cât lipseşti.

Tuşi, scuipă într-un teanc proaspăt de şerveţele, le împături şi le puse înapoi în buzunar.

– Şi când ai coborât acolo, era ora 11:58 în dimineaţa zilei de nouă septembrie, 1958. Fiecare călătorie este prima călătorie. Unde te-ai dus?

– La Kennebec Fruit. Am băut o bere de ghimbir. Fantastică!

– Mda, acolo toate au un gust mai bun. Cred că au mai puţini conservanţi, sau cam aşa ceva.

– Îl ştii pe Frank Anicetti? L-am văzut. E un puşti de şaptesprezece ani.

Cumva, în ciuda tuturor lucrurilor care se petreceau, mă aşteptam ca Al să izbucnească în râs, însă el trată subiectul ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles.

– Sigur, m-am întâlnit cu Frank de multe ori. Doar că el se întâlneşte cu mine o singură dată – adică, acolo, în trecut. Pentru Frank fiecare dată este prima dată. Intră în magazin, aşa-i? De la Chevron. Şi-i spune lui taică-său: „Titus a urcat camionul pe elevator. Zice că o să fie gata cam pe la cinci.” Am auzit replica asta de cel puţin cincizeci de ori. Dar nu intru în magazinul lor de fiecare dată când mă duc acolo. Însă atunci când o fac, îl aud spunând exact aceleaşi cuvinte. Şi mai sunt şi cucoanele care intră să-şi aleagă nişte fructe. Doamna Symonds şi prietenele ei. E ca şi cum vezi acelaşi film iar şi iar.

– Fiecare dată este prima dată, am rostit rar, cu pauze lungi între cuvinte, încercând să le prind sensul.

– Aşa e.

– Şi fiecare om cu care te întâlneşti te întâlneşte pentru prima dată, indiferent de câte ori v-aţi mai văzut înainte.

– Aşa e.

– Aş putea să mă întorc şi să port aceeaşi conversaţie cu Frank şi cu tatăl lui şi ei să nu aibă habar de chestia asta.

– Ai înţeles. Sau ai putea să schimbi ceva – să comanzi o banana split, în loc de o bere de ghimbir, să zicem – iar restul discuţiei o să ia altă direcţie. Singurul care pare să aibă ceva idee despre ce se petrece este Omul cu biletul galben, iar el e atât de beat că nu cred că e conştient de asta. În cazul în care am dreptate şi chiar intuieşte ceva. Şi dacă aşa stau lucrurile, asta poate că se întâmplă pentru că stă lângă vizuina de iepure. Sau ce, Doamne iartă-mă, o mai fi chestia aia. Poate că emană un soi de câmp energetic. Şi el…

Tusea l-a încovoiat şi l-a împiedicat să continue. Era dureros să-l privesc cum se cutremură, apăsându-şi pieptul, nedorind să-mi arate cât de rău se simţea, cum îl sfâşia pe dinăuntru. Nu se poate să continue aşa, mi-am zis. E musai să se interneze în spital. N-o mai duce nici o săptămână. Şi nu din cauza asta mă chemase? Pentru că trebuia să împărtăşească cuiva secretul ăsta incredibil, înainte ca boala să-i pecetluiască buzele pe vecie?

– Am crezut că o să fiu în stare să-ţi spun totul în după-amiaza asta, dar nu pot, mi-a spus Al când l-a mai lăsat tusea. Trebuie să mă duc acasă, să-mi iau medicamentele şi să mă întind. N-am luat niciodată ceva mai tare ca aspirina şi tâmpenia asta de Oxy mă adoarme pe loc. O să dorm cam şase ore şi după aia o să mă simt niţel mai bine. Niţel mai în putere. Poţi să treci pe la mine pe la nouă jumate?

– Aş trece dacă aş şti unde stai.

– Într-o căsuţă mică pe Vining Street. La numărul nouăşpe. O recunoşti după piticul de grădină de lângă terasă. N-ai cum să nu-l vezi. Are un steag.

– Dar despre ce mai trebuie să vorbim, Al? Adică… mi-ai arătat. Acum te cred.

Şi chiar îl credeam… dar câtă vreme? Deja scurta mea vizită în anul 1958 începuse să capete senzaţia aceea de imaterial din care sunt croite visele. Doar câteva ore să mai treacă (sau câteva zile) şi probabil că voi fi în stare să mă conving că totul nu fusese nimic altceva decât un vis.

– Avem multe de vorbit, prietene. O să vii?

Nu a mai repetat chestia cu rugămintea unui muribund, dar i-am citit-o în priviri.

– Bine. Vrei să te duc acasă?

O scânteie i s-a aprins în ochi.

– Am camioneta afară şi pot să mă duc singur. Nu-s decât cinci străzi.

– Sigur că poţi, am răspuns, sperând că par mai convins decât mă simţeam.

M-am ridicat şi am început să-mi îndes lucrurile prin buzunare. Am nimerit peste teancul de bancnote pe care mi le dăduse şi l-am scos. Acum pricepusem schimbările de pe hârtia de cinci dolari. Probabil că şi celelalte erau un pic diferite de cele din zilele noastre.

I-am întins bancnotele, dar Al a clătinat din cap.

– Nu, ţine-le. Am o mulţime.

Le-am pus pe masă.

– Dacă de fiecare dată e prima dată, atunci cum de mai ai banii pe care-i aduci de dincolo? Cum de nu se şterg când te duci iar?

– Habar nu am, prietene. Ţi-am zis că sunt multe chestii pe care nu le pricep. M-am prins de nişte reguli care există, dar nu de prea multe.

Un surâs slab, dar amuzat îi lumină chipul.

– Tu ai adus berea de ghimbir, nu? Încă îţi mai bolboroseşte în burtă, nu-i aşa?

Chiar aşa era.

– Păi,