– O ultimă întrebare.

Mă invită să vorbesc cu un gest al mâinii. Atunci am observat că avea unghiile crăpate şi galbene, deşi, de obicei, şi le îngrijea cu meticulozitate. Alt semn rău. Nu tot atât de elocvent ca pierderea celor cincisprezece kilograme, dar rău.

Tatăl meu spunea că îţi poţi da seama de starea de sănătate a unui om doar uitându-te la unghiile lui.

– Celebrul tău burger Dodoloţ.

– Ce-i cu el?

Dar un zâmbet şmecheresc începuse să-i încolţească pe la colţurile gurii.

– Îl vinzi ieftin pentru că îl cumperi ieftin, nu-i aşa?

– Antricot tocat de vită de la Red & White, mi-a răspuns. Cincizeci şi patru de cenţi sfertul de kilogram. Cumpăr în fiecare săptămână. Mă rog, cumpăram în fiecare săptămână până la ultima aventură care m-a dus departe de oraş. De la domnul Warren, măcelarul. Dacă-i cer două kile jumate de carne tocată, îmi zice „Vineeee!” Dacă-i cer trei, trei şi jumătate, îmi spune: „Lasă-mă un pic ca să-ţi toc carne proaspătă. Ai o reuniune de familie?”

– Mereu acelaşi lucru.

– Da.

– Pentru că mereu e prima oară.

– Corect. Dacă te gândeşti mai bine e cam ca povestea din Biblie cu pâinile şi cu peştii. Cumpăr acelaşi antricot săptămână după săptămână. Am hrănit sute, mii de oameni cu el, în ciuda zvonurilor alea tâmpite cu carnea de pisică. Şi mereu se înnoieşte.

– Cumperi aceeaşi carne iar şi iar, încercam să pricep eu.

– Aceeaşi carne, aceeaşi zi, acelaşi măcelar. Care zice mereu aceleaşi lucruri, dacă eu nu spun altceva. Îţi mărturisesc cinstit, prietene, că uneori mi-a trecut prin cap să mă duc la el şi să-i zic „Ce faci, domnu’ Warren, ticălos bătrân şi chel? Ai mai futut vreo găină în ultima vreme?” Că n-o să-şi amintească niciodată. Dar n-am făcut-o. Că e un om cumsecade. Majoritatea celor pe care i-am întâlnit acolo sunt oameni cumsecade.

Tonul îi devenise melancolic.

– Nu pricep cum poţi să cumperi carne acolo… să o serveşti aici… şi, după aia, s-o cumperi din nou.

– Bun venit în lumea mea, prietene. Nici nu-ţi dai seama cât de mult mă bucur că încă mai eşti aici – că nu m-ai lăsat de izbelişte. În fond, nici nu trebuia să-mi răspunzi când te-am sunat la şcoală.

O parte din mine chiar îşi dorea să nu-i fi răspuns, dar nu i-am mărturisit. Probabil că nici nu trebuia s-o fac. Era bolnav, nu orb.

– Vino diseară la mine. O să-ţi spun ce am în minte şi tu o să faci ce crezi că e mai bine. Dar trebuie să te hotărăşti repede, că nu prea mai e timp. Ironic, nu, dacă te gândeşti la locul unde duc treptele invizibile din cămară?

Mai rar ca oricând, am repetat:

– Fiecare… dată… este… prima… dată.

Surâse din nou:

– Hai, că partea asta ai înţeles-o. Ne vedem diseară, bine? Vining Street, nouăşpe. Uită-te după piticul cu steag.

Am plecat de la bodega lui Al pe la trei şi jumătate. Cele şase ore până la nouă şi jumătate nu au fost tot atât de bizare ca vizita mea în Lisbon Falls din urmă cu cincizeci şi trei de ani, dar pe aproape. Parcă timpul se grăbea, dar se şi târa cu mers de melc totodată. M-am dus la casa pe care o aveam în Sabattus (pe cea din Falls o vândusem împreună cu Christy şi împărţiserăm câştigul când dizolvasem corporaţia noastră maritală). M-am gândit să trag un pui de somn, dar bineînţeles că nu am putut să adorm. După ce am stat ţeapăn în pat vreo douăzeci de minute, cu ochii lipiţi de tavan, m-am dus la baie să fac pipi. Pe când mă uitam la urina care împroşca vasul de toaletă, mi-am zis: Asta-i bere procesată din 1958. Dar în acelaşi timp mă gândeam că toată povestea era complet ridicolă. Trebuie că Al mă hipnotizase cumva.

Făcuse el o şmecherie, înţelegi?

Am încercat să termin de corectat lucrările şi nu m-am mirat câtuşi de puţin când am văzut că nu sunt în stare. Unde era înspăimântătorul condei roşu al domnului Epping? Ce comentarii critice să fac? Ce glumă bună! Nici măcar nu eram în stare să leg cuvintele între ele. Aşa că am dat drumul la „tub” (cuvânt revenit la modă din slangul anilor cincizeci; televizoarele de acum nu mai aveau tuburi) şi am zapat o vreme printre canale. Pe TMC am dat peste un film vechi care se chema Dragstrip Girl. M-am pomenit că mă uit atât de concentrat la maşini vechi şi la adolescenţi măcinaţi de angoase, că m-a luat durerea de cap. L-am închis. Mi-am făcut ceva de mâncare, dar n-am fost capabil să înghit niciun dumicat, deşi îmi era foame. Am stat la masă şi m-am uitat la mâncarea neatinsă din farfurie şi m-am gândit la Al Templeton care a servit iar şi iar, an după an, aceleaşi două sau trei kilograme de hamburgeri.

La fel ca minunea cu pâinile şi peştii. Şi ce dacă din cauza preţurilor mici apăruseră zvonuri cum că ar fi fost vorba de carne de pisică sau de câine? Având în vedere cât dădea pe carne, fără doar şi poate că avea un profit uriaş la fiecare burger Dodoloţ pe care-l vindea.

Când mi-am dat seama că mă învârteam de colo-acolo prin bucătărie – incapabil să dorm, incapabil să citesc, incapabil să mă uit la televizor, cu o cină delicioasă aruncată la gunoi – m-am urcat în maşină şi m-am întors în oraş.

Se făcuse şapte fără un sfert şi pe Main Street se eliberaseră o mulţime de locuri de parcare. Am oprit vizavi de Kennebec Fruit şi am rămas în maşină, privind fix relicva cu vopseaua scorojită care fusese odinioară o afacere prosperă a acestui orăşel de provincie. Magazinul era închis, în aşteptarea bombei de demolare. Unicul semn că ar mai fi avut ceva viaţă în el erau cele câteva afişe Moxie vechi din vitrinele pline de praf (BEŢI MOXIE PENTRU SĂNĂTATEA DUMNEAVOSTRĂ! ne sfătuia cel mai mare), galbene şi teribil de mâncate de timp.

Umbra lui se întindea peste stradă, aproape atingându-mi maşina. La dreapta, pe locul unde