fusese magazinul cu băuturi, era acum o clădire ferchezuită din cărămidă unde se afla o sucursală a băncii Key. Şi, în fond, cine mai avea acum nevoie de o vitrină verde când puteai să intri – ţop! – în orice băcănie din stat şi să ieşi – ţop, ţop! – cu un sfert de whisky sau cu un litru de lichior de cafea? Şi nu ambalate într-o pungă subţirică din hârtie; în aceste vremuri moderne folosim plastic, băiete. Te ţine o mie de ani. Şi, că tot veni vorba de băcănii, nici măcar n-am auzit de vreuna care să se cheme Red & White. Dacă voiai să-ţi cumperi de-ale gurii în Lisbon Falls, te duceai frumuşel la IGA, un cvartal mai jos de Route 196. Chiar vizavi de gara veche. Care era acum o combinaţie de magazin de tricouri şi salon de tatuaje.

Şi tot atunci, cumva, trecutul mi-a părut foarte aproape – poate doar din cauza aurului roşu al amurgului de vară, despre care am crezut mereu că ar avea ceva de-a face cu supranaturalul. De parcă anul 1958 era chiar atunci şi acolo, doar că uşor mascat sub membrana subţire a anilor trecuţi. Şi în cazul în care nu-mi închipuisem toate cele petrecute în după-amiaza aceea, bineînţeles.

Vrea să fac ceva. Ceva ce ar fi făcut el însuşi, dar l-a împiedicat cancerul. Mi-a zis că s-a întors şi a rămas patru ani acolo (cel puţin, aşa înţelesesem eu), dar patru ani nu sunt suficienţi.

Voiam eu să cobor iarăşi treptele acelea şi să stau acolo patru ani, poate chiar mai mulţi? Să mă mut acolo la propriu? Şi să mă întorc după numai două minute… la patruzeci de ani, cu fire cărunte în păr? Nu mă puteam vedea făcând toate astea, dar, în primul şi în primul rând, nici nu-mi puteam imagina ce anume descoperise Al în locul acela, ce anume era atât de important. Singura mea certitudine era că nimeni nu-mi poate cere să renunţ la patru, sau la şase, sau la opt ani din viaţa mea. Nici măcar un om aflat pe patul de moarte.

Mai aveam vreo două ore până să mă duc la Al. Aşa că m-am hotărât să mă întorc acasă, să-mi pregătesc iarăşi ceva de mâncare, dar, de această dată, să mă forţez să mănânc. După aceea, să mai încerc să termin de corectat lucrările. Se prea poate să fiu unul dintre cei foarte puţinii norocoşi care au călătorit vreodată în timp – de fapt, s-ar putea ca Al şi cu mine să fim singurii care am făcut vreodată aşa ceva – dar tot trebuia să închei mediile elevilor mei din grupa de poezie.

Pe drumul spre oraş nu dădusem drumul la radioul din maşină, dar acum m-am gândit să-l deschid. Ca şi televizorul, este programat de un computer acţionat de sateliţii care se rotesc în jurul pământului, la o înălţime de treizeci şi două de mii de kilometri, chestie care, fără doar şi poate, l-ar fi lăsat cu gura căscată (chiar dacă n-ar fi crezut nicio iotă) pe adolescentul Frank Anicetti pe care îl întâlnisem mai devreme. Am dat de postul Sixties on Six, unde Danny & the Juniors făceau exerciţii de înviorare pe cântecul „Rock and Roll Is Here to Stay” – trei sau patru voci armonice şi insistente şi un pian cu veleităţi de ciocan pneumatic. A urmat Little Richard care urla „Lucille” din toţi rărunchii, apoi Ernie K-Doe, mai mult sau mai puţin gemând „Mother-in-Law”: Crede că sfatul ei ne-ajută, dar soluţia ar fi să ne lase-n pace.

Şi toate cântecele acestea mi s-au părut proaspete şi dulci ca portocalele pe care le cumpăraseră doamna Symonds şi prietenele ei.

Mi s-au părut noi.

Voiam, oare, să-mi petrec nişte ani în trecut? Nu. Dar voiam să mă întorc acolo. Fie şi numai pentru a-l asculta pe Little Richard în vremea când se afla în fruntea clasamentelor de muzică pop. Sau să mă urc într-un avion al companiei Trans World fără să mai fiu obligat să-mi scot pantofii, să mă supun unei scanări corporale şi să trec prin detectorul de metale.

Şi voiam să mai beau o bere de ghimbir.

Capitolul 3 1

Piticul de grădină chiar avea un steag, dar nu unul american. Nu era nici măcar steagul statului Maine, cu celebrul elan pe el. Acesta avea o dungă albastră verticală şi două dungi groase orizontale, cea de sus albă, iar cea de jos roşie. Mai avea şi o singură stea. L-am mângâiat pe pitic pe pălăria lui ţuguiată şi am urcat treptele căsuţei lui Al de pe Vining Street, amintindu-mi de cântecul nostim al lui Ray Wylie Hubbard: „Screw You, We’re From Texas”.

Uşa s-a deschis înainte să apuc să ating soneria. Al îşi pusese un halat peste pijama, iar părul, alb acum, îi stătea ridicat în vârful capului – cea mai reuşită pieptănătură realizată la coaforul somnului pe care o văzusem vreodată. Dar era evident că şi analgezicele şi odihna îl ajutaseră cât de cât. Încă părea bolnav, dar ridurile din jurul gurii nu mai erau atât de adânci, iar pasul i-a fost mai sigur când m-a condus prin holişor înspre living. Nici nu se mai ţinea de subsuoara dreaptă ca să nu se dezmembreze.

– Acum parcă mai semăn cu mine, ce zici? m-a întrebat cu vocea nisipoasă pe când se aşeza în fotoliul din faţa televizorului.

Doar că nu s-a aşezat la propriu, ci, mai degrabă, s-a poziţionat cumva şi apoi s-a prăbuşit.

– Aşa e. Ce ţi-au spus doctorii?

– Cel din Portland mi-a zis că n-am nicio şansă, nici dacă fac chimioterapie şi radiaţii. La fel mi-a spus şi doctorul din Dallas. În 1962. E plăcut să ştii că anumite lucruri rămân neschimbate, ce crezi?

Am deschis gura şi am închis-o la loc. Uneori nu este nimic de spus. Uneori eşti, pur şi simplu, năucit.

– N-are niciun rost să o iau pe ocolite, a continuat Al. Ştiu că oamenii se